În ușă nu bate nimeni pentru că e mereu deschisă, pentru că butoanele de alarmă există, adesea, numai în filme și pentru că, dacă ți-e foarte rău, ești obligat să speri că ai plămâni funcționali, tălpi bune de mers sau vecini prietenoși. Ave ușii deschise! O dilemă în minus, având în vedere cele două cifre, care devin nonexistente odată cu unghiul de 30˚ la care e îndoită. Nici nu ar interesa vreo ființă, dar în 13 se aud râsete și glumele se epuizează, e cald și e rândul tău, iar gluma cu numărul ar fi cel mult infantilă.
Nu există loc în care să auzi mai multe monologuri, dialoguri și glume (chiar bune) despre moarte decât într-un salon de chirurgie septică. Este un anume umor, al celui care s-a lovit cu umărul de ea pe culoar, care a ținut să-și ceară scuze după ce interlocutoarea l-a privit cu mirare, dar care s-a simțit atât de prost că i-a boțit bluza, încât a uitat toate cuvintele și a luat-o la fugă. Care mai apoi a aflat cine era doamna în negru și a înţeles ca politețea este, mai mereu, supraestimată. În 13 stau patru agenţi anti-politețe. P1, P2, P3, P4, grad diferit (de la sergent la colonel, în funcție de vechime în domeniu) care râd.
P1 e la a treia spitalizare, de aceea nu se poate lăuda cu experiență si compensează prin citarea repetată a diagnozei. Până acum a rămas fără câteva degete, are diabet în formă avansată și alte câteva afecțiuni, dar poate mânca singură, de aceea ceilalți consideră că nu se pune. P1 vorbește mult, știe detalii despre toți agenții din salon și, în caz de plictiseală, poate bârfi cu patos tot soiul de personaje. P1 spune rar mulțumesc.
P3 e prieten cu P1 și fac adesea schimb de apă și rețete. P3 este un agent impostor, deși el nu recunoaște nici în ruptul capului și nu îi place să-i fie pus la îndoială dreptul la reședință. P3 nu este pacient, ci camarad de serviciu pentru P2, o femeie oarbă, paralizată, cu un picior amputat și deficiențe de vorbire. Medicii și asistentele se fac că nu îl observă pe agentul P3, care le-a amenințat că dacă nu îi permit să stea pe scaun, lângă patul soției, rămâne să doarmă pe podea. Asistentele se înduioșează când îl văd, pentru că bărbații nu fac asta. Dacă etajul 3 al spitalului ar fi muntele Olimp, atunci P3 ar fi unul din zeii nemuritori pe care îi iubesc muritorii.
P2 este cea mai suferindă dintre agenți. P2 a supraviețuit celor trei accidente vasculare cerebrale, care i-au furat, pe rând, vederea, vorbirea și jumătate de corp. De curând, din cauza unei neglijențe medicale, a rămas fără un picior. Când vorbește P2, în salon se face liniște și toți se gândesc la efemeritatea vieții, spun rugăciuni sau oftează. Pe agentul P2 o respectă toată lumea pentru că nu îi e frică de moarte și pentru că e general. Mai ales pentru că e general.
P4 nu se poate mișca singură, e senină, după ce în ultima săptămână s-a aflat într-o stare apropiată de comă, în care dormea continuu și nu reacționa la niciun impuls exterior. Medicii i-au dat puține șanse. P4 pare adesea prizonieră a unei alte dimensiuni din care alunecă, temporar, în cea a spitalului. P4 pronunță, uneori, numele unor oameni dispăruți demult, apoi vorbește cu ei, cu voce tare. P4 este foarte aproape de front.
***
Când nu reușești să decizi dacă ai sau nu umor, Mara te acoperă cu un zâmbet infecțios. Mara are 86 de ani, e mică, slabă și feministă, doar că ea nu știe asta. M. învârte cu palma fraze cu multe semne de punctuație și e singura din salon care vorbește despre lipsa de punctualitate a doamnei în negru. Îi critică agenda și lipsa de consistență. Mara vorbește despre moarte la fel cum ar vorbi despre politică, dacă cea din urmă i-ar părea interesantă. Și cum e colonel în retragere (grad unanim acceptat de ceilalți agenţi), Mara are grijă de bastionul 13.
Mara a ajuns aici după episoade insuportabile de durere, asupra cărora injecțiile au ajuns să acționeze cel mult o oră și jumătate. Acum se simte prost că a ajuns, dar are lângă ea câteva caiete, niște pixuri și o pereche de ochelari. Pentru că sunt mai tânără decât unul dintre textele din caiet, M. a hotărât că ar fi cazul să mă iubească din oficiu. Pentru toți ceilalți are motive întemeiate.
***
P2 e geloasă când P3 iese afară sau merge acasă pentru câteva ore. Îi este teamă de abandon. P1 o consolează și îi dă să mănânce, cu lingurița, chestii lipsite de zahăr și gust. Când P2 cedează nervos, P1 îi amintește că are un ac în venă și că nu are voie să se miște. Argument prost, având în vedere toate acele care i s-au întâmplat, dar oamenii se gândesc rar la argumente. Dacă liniștea din jur devine prea suspicioasă, Mara zice că a mai trecut o zi și că iarăși n-a murit. Apoi se revoltă că Dumnezeu n-o ia în serios: nu semnează cererea aia și gata! P3 râde în hohote: Las’ că semnează. Mara simulează o mină amuzant-morocănoasă și P2 nu mișcă acul din venă. Se apropie ora cinei, din 13 se aud zgomote de obraji și infiermiera de gardă n-a țipat la nimeni. E foarte frumos pe pământ.
***
Răsăritul vine, cu-adevărat, numai după razele ultra-violet. Nimeni nu știe ce se întâmplă pentru că toți agenții au ochii acoperiți timp de 15 minute, pentru protecție. Astăzi asistenta a uitat să apese butonul când trebuia și răsăritul a durat de două ori mai mult. P3 nu crede în răsăriturile de aici, zice că-s o închipuire.
P2 e tot mai tristă, la fel ca-n ziua dinaintea operației, când doctorul l-a scos pe soțul ei pe coridor, i-a întins o foaie, apoi l-a rugat să semneze. Înseamnă că aș putea să n-o mai văd niciodată? P3 a semnat. S-a întors în salon și i-a zis, printre respirații, lui P2, că e o intervenție minoră. A doua zi dimineață, P2 s-a trezit fără un picior.
Să trăiești așa cum vrei tu! M. mă privește de după noptieră și îmi cere să dau din cap. Și să alegi oameni care nu sunt buni doar sub un acoperiș, ci și-afară. Platoul cu pastile. Fiecare își ia gustarea. M. se uită mulțumită la asistentă: azi nu. P4 aproape a vorbit când a aflat că scapă de o perfuzie. Să te construiești singură.
***
Dacă poți merge, atunci trebuie să-ți flatezi sandalele. Este indicat să le privești de cinci ori pe zi și să vorbești cu ele ca să se simtă importante. O pereche de sandale poate să facă multe lucruri. Două sandale ar putea, de exemplu, să pună la încărcat baterii, să îi aducă ceașca Marei, să cumpere analgezice, să-i dea să mănânce lui P4 și să o baricadeze cu scaune noaptea. Între 12 și 3 dimineața, P4 se rotește, gradual, până la granița pernei. Ar putea s-o supravegheze și, atunci când se apropie, să îi miște mâna. Dar nu trebuie să rateze. Dacă ratează, P4 poate cădea și o eventuală cădere i-ar fi fatală. Nu înțeleg de ce nu există o convenție pentru protecția drepturilor sandalelor.
***
În ipoteza în care Nietzsche ar fi avut halat alb și mult timp liber, atunci el, Nietzsche, ar fi avut halat alb și mult mai mult timp liber stând aici, ceea ce ar fi putut fi problematic pentru destinul lui Nietzche și destinul omenirii în general. Eu și P3 ne uităm în tavan de aproximativ 35 de minute.
Mara deschide un caiet și începe să citească. Dupa prima strofă, decidem să mișcăm ochii din tavan pe pereți. P2 se hotărăște chiar să-i deschidă. Din memorie l-am transcris. M. citește un fel de scrisoare versificată, pe care o alcătuise când avea în jur de 30 de ani și nicio vacanță la activ. Când, în sfârșit, se hotărâse să-și ia una, șeful pentru care lucra, un fost coleg de clasă, i-a spus să mai aștepte câțiva ani. Mara, furioasă și prea fragilă ca să-i riposteze fizic, a fugit acasă, a scris scrisoarea, după care a împărțit-o celor câteva zeci de colegi de muncă. Am plecat. Doar era corigent la matematică. Scrisoarea Marei trezise, în comunism, o frenezie mai puternică decât orice control sau demisie.
Ne dor obrajii. Râde și P2. P4 se uită la stânga. Când termină, Mara își amintește că iar nu a murit. De aceea ne dor obrajii încă o dată. Miercuri, la 10. I-au spus că o externează. M. se bucură: are șansa primului evadat.
***
Oamenii optimiști sunt periculoși. Oamenii urcă scările, între telefonul de înainte și după, devenind optimiști în progresie geometrică. Când se apropie de ușă, oamenii optimiști sunt deja foarte optimiști. Ridurile li se întind, tâmplele urcă mai sus, buzele se dilată și încep să rostească cuvinte lipsite de logică, dar suave. Agenții se prefac că îi cred, oamenii optimiști se amăgesc că au putere de convingere și ridică bărbia. În orele de vizită, la fel ca și în ședințele de spiritism, se întâmplă lucruri ciudate: reuniuni, înfrățiri, post-prietenii, certitudini. După ce pleacă, oamenii optimiști iau cu ei în pungi mirajele și mirosul de medicamente.
Seara, după ce siluetele perfuziilor cu picioare și cele ale oamenilor optimiști dispar, Mara îndoaie genunchii și privește ceilalți agenți. Ceilalți agenți o privesc înapoi. Grea, cu de toate, da’ și eu am fost nebună, de aia a fost frumoasă… Te gândești, insiști chiar, să nu fie vorba de… doar nu… retrospecțiile, ca și iaurtul, au termen de valabilitate. Viața.
Dar Mara zice de picioare goale în cizme iarna și de educație fără diplome, și de muzică și dans, și de femei care nu sunt în cărți și care nu vor fi niciodată. Care n-au semnat teorii și care nu le-au învățat. Femei cu tinereți alergânde și piele arsă, și singurătăți după mariaje din care n-au putut ieși. Dar excepționale prin inconștiența cu care au trăit, nu supraviețuit vieții. Pentru că nu au timp de comparații și te privesc de după ochelari, la un metru distanță, și-ți spun că de la capăt tot așa ar lua-o. Nu din politețe: Tinerețea-i stupidă. Dar nu prin comparație. Nu devine mai puțin stupidă apoi.
Mara, în rochia ei cu guler și mâini subțiri, care ar putea încăpea, toată, într-o teorie.
***
13, vă rog! M. îmi donează (împotriva-voinței-fii-cauză-anonimă) biscuiți. Jos, o așteaptă mașina care trebuie să o ducă acasă. Scotocește prin buzunare și scoate câteva cuvinte pentru fiecare agent. O dezmiardă pe P2, care devine luminoasă. P4 nu răspunde, dar înțelege că Mara pleacă, de aceea îi apar câteva linii pe frunte. Mă sărută pe obraji și iese pe ușă, zâmbind. Știm că n-o să ne mai vedem, dar nu ne gândim la asta. Posibilitatea ca doi agenți sa se revadă în lumea de-afară este întotdeauna infimă. Și, totuși, oamenii își iau rămas bun, fac promisiuni, ieșirile sunt mereu triumfătoare. M. a lăsat un pat gol, o sticlă cu apă în frigider și niște tăcere. În ziua următoare, patul a fost ocupat de altcineva.
P2 mi-a spus în aceeași după-amiază că M. are cancer în fază terminală. I-a șoptit o asistentă, clandestin. De aceea i-au dat drumul, nu mai pot face nimic. Dar ea nu știe. Nu. P2 e supărat pentru că va trebui să doarmă pe coridor, salonul e iarăși aglomerat.
Din 13 nu s-au mai auzit râsete câteva zile. Un agent a zis, la un moment dat, ceva despre morfină și că speră că se obține ușor. În traducere liberă, i-a fost dor. De Mara. Și nouă ne-a fost dor.
***
Mie mi-e rușine să trăiesc așa mult, draga mea. E o nesimțire să trăiești așa mult. O nesimțire.
Citiţi şi
7 idei de mic dejun delicios și răcoritor pentru diminețile verii
Părintele Ionuț Blidar și enoriașii srilankezi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
