“Nu învățați pentru școală, ci pentru viață”, spunea discursul doct din curtea școlii. Care viață?
În spatele meu sau, mai posibil, paralel cu mine, în spatele oglinzii invizibile, e fetița care acum câțiva ani credea că atunci când ești părinte de școlar, ești pe deplin matur și responsabil. Mă priveam cândva din trecut înspre viitor, ținându-mi copiii de mână, în prima zi de școală. Om mare plin de învățăminte. Echilibrat nevoie-mare. Ieri am zărit tot atâția copii speriați ca și mine, în curtea școlii. Și nu e vorba de micii gureși entuziaști cu ghiozdane pline de mici ponei, cenușărese ș.a.m.d. Eram noi. Părinții echilibrați și maturi și responsabili. Care n-o să fim niciodată. Poate pentru că așteptăm tot mai mult până facem copii și devenim prea conștienți sau poate pentru că educația ne-a oferit o iluzie periculoasă. Să învățăm pentru viață, pentru ceea ce suntem acum. Copii ghemuiți în corpuri bătrâne, cu copii.
Angoasele copilăriei sunt înspăimântătoare comparativ cu ale noastre. Noi am amorțit. Simțurile noastre sunt reduse la tăcere. Empatia nu mai există, gradul de toleranță e zero. În trecut, un întârziat de cinci minute ne dărâma copilăria. Și vine să bântuie până astăzi. Ceea ce ne dărâmă pe noi astăzi, când ne mai bântuie? Ne-ar putea bântui mâine, dar suntem prea maturi, prea echilibrați.
Eram în școala primară, școală mică de sat, cu clase simultane, bănci din placaj cu bare reci când duceai mâinile la spate. Mintea nu vrea să-și amintească dacă era prima zi de școală, dar era, cu siguranță, una din primele. Întârziasem. Afară era rece, vânt, toamnă la munte și eu îmi trăgeam nasul pe lângă pereții școlii și pe holuri, cu speranța că mă aude cineva chiar și cu rușinea de a fi vinovată. Doamna a ieșit, m-a luat de mână, fără dojană, și m-a băgat în clasă. Multe clipe frumoase și clinchete vesele au urmat apoi. Însă e interesant cum momentul în care am făcut cunoștință cu mine ca școlar s-a produs atunci.
Mi-e teamă că școala pierde esențialul, umanul, simțurile. Știu că (mai) sunt și oameni acolo. Vreau să am încredere în ei că îi vor învăța pe picii noștri cum să facă cunoștință cu ei înșiși ca școlari și, mai apoi, tot ei cu ei, ca adulți. Să-i ia de mână, fără dojană, și să le spună că va fi bine. Oricum. Să-i învețe să îmbrățișeze o brățară de aur care să le placă și pe care să o poarte și să o împărtășească onorabil, o viață. Să fie piatra de temelie pentru bunicii veseli de mai târziu, frumoși și împăcați cu copilul din ei. Cu care să le facă cunoștință mai apoi, altor și altor voci vesele și entuziaste. Și toate astea să nu fie doar o utopie.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
