Nu știam dacă va mai fi vreo ocazie de a mai putea reda sufletului acea sclipire care mă-nălța până la cer, dincolo de Calea noastră Lactee, dincolo de orice temere de a mai putea fi scăpată-ntr-un abis al pierzaniei. Nu puteam derula-n gând cum de mii de zâmbete ce zburau printre firele ierbii din parc s-au pierdut în vălul de ceață ce s-a așezat între mine și cel ce ai fost odată al meu. Mai pot privi-n golul care aparținea amândurora? Se pierd speranțele ca picăturile de ploaie ce se lovesc fără o direcție anume de frunzele protectoare ale pomului, la umbra căruia pierdeam secunde-n șir, prinzând în mâini timpul și îmblânzindu-l, pentru a ne considera eterni. Și era totul-n lila la început.
Am lunecat ușor pe culorile curcubeului, pătrunzând fiecare nuanță-n siguranța prezenței unuia față de celălalt. Era un peisaj mirific, unic, ce prindea viață cu fiecare plăsmuire a sentimentelor dintre cele două suflete. Nu știam că-n partea ventrală a inimii n-aveai acea bătaie dedicată mie, ci unei alte povești, unui alt ROGVAIV, altei planșe de pânză la care n-ajungeam nici dacă urcam pe scara unei suferințe atroce.
Era mai mult decât o simplă presimțire a mea, un stimul intern femeiesc ce mă determina să mă ridic și să te scutur de toată urâciunea cu care îți înveleai trupul. Începuseși să cobori din stelele noastre, să le terfelești în lume, să le dai pentru a putea crea o punte prin care să fugi nevăzut. De mine și de visul ce-l atârnasem deasupra șemineului unde deveneam și eu și tu, adevărați poeți în fața unei cărți ce aștepta să fie scrisă. N-am s-o scriu eu, singură, cu lacrimi și sânge. Va fi rămas la fel de goală, ca-nainte. În toată goliciunea ei, îmi pot aduce aminte de ce n-am acceptat să pot trage spre mine acea călimară plină de cerneală, căci tu însuți îmi reintroduceai pe retină, momente ale indecenței tale, ale unei nesăbuințe ce nu ținea de caracterul tău, ci de un altul, pe care nu-l puteam descoperi.
Era un mister greu de pătruns. Nu doresc să mă pot aventura printr-un triunghi al Bermudelor, unde aș putea să nu mă mai regăsesc pe mine. Nu voi mărturisi durerea ce-mi curge prin vene. Voi lăsa rana să fie acoperită de-o foiță de argint, care s-o umbrească definitiv. N-am nevoie de soare pentru a putea readuce culoarea-n picăturile ploii ce stau la pândă să cadă-n suflet. Nu vreau să pot găsi adevărul dintre noi.
În toată goliciunea sufletului tău acum găsesc o indecență supărătoare. De ce? Te vei dezgoli din nou de sentimente, în fața unei alteia, în fața unei aparent norocoase, ce va clădi aceleași căbănuțe din crenguțele de speranță adunate-n timpul plimbărilor din parc sub clar de lună. Și știu că și tu înțelegi de unde vine, de fapt, indecența asta pe care tot o mototolesc în fața ta. E-n tine, n-o găsești tu, ci eu, mereu, de fiecare dată când mă voi lovi ca o piatră de stânca ce a protejat-o atâta timp.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
