Nu eram chiar într-o stare de zi națională. De dimineață, vorbisem cu A. și nu mai eram sigur că vom mai fi împreună.
Mă chemase multă lume sa ies, ba la un picnic, ba la o acțiune filantropică, ba la un muzeu, ba la un spectacol, de, mă rog, ca duminica. Marcat de posibilitatea despărțirii, am zis NU la toată lumea.
Pe la 3 după-amiază, am zis să ies la marșul Unirii. O manifestație organizată de nu știu cine pentru habar nu am ce scop. Dar frumoasă. Tineri de la Chișinău veniți pe jos până la Iași, pe urmă urcați în tren să ajungă la București, aducând în inimile lor flacăra Unirii.
Am urcat și eu în 59 și am zis să merg la marș, cu un gând destul de meschin. Poate întâlnesc pe cineva…
Pe cineva în sens de (??)… în fine, știți cum e când simți că te desparți. Ideea că la revoluții se face mult sex și de calitatea, asta m-a inspirat, ce mai! Și am și postat mai în glumă, mai în serios, un anunț: „Marșant al unirii caută marșantă a unirii pentru a săvârși actul…”
Pe la Răzoare, în 59, a intrat un grupuleț de unioniști. Un tip în ie și drapel național pe care îl avea înfășurat în jurul pieptului ca pe un poncho mexican și care avea acel profil ancestral de zeu dac. Aducea ușor de la el a ceva din sortimentul lui Bahus. Sau a vodcă, sau a vin, sau a bere sau a toate la un loc. Lângă el se aliniau nevasta și fiica, îmbrăcate și ele solemn în ii și înfășurate în drapele tricolore. Din grup mai făceau parte un bărbat tăcut și un acsacal (n.red. decan de vârstă) care avea o pălărie de paie cocoțată pe capu-i cărunt.
M-am bucurat tare când i-am văzut. Aveam după cine mă merge în drum spre Unire. Sigur merg unde am eu nevoie.
Peste puțin timp discuția despre cum și unde să coborâm s-a potolit și tipul cu profilul lui Zamolxis a trecut la altă temă.
– Ia zi, nea Jora, e adevărat că la Chișinău până la război erau mulți jidani?
– Da. Erau. Erau mulți, a răspuns fără să se gândească nea Jora.
– Am auzit că ei nici nu prea vorbeau românește, că erau cu rușii. Luau ouăle de la țărani și le vindeau mai scump la oraș.
– Da, așa au fost ei, bâlbâi nea Jora. Ei îndeobște sunt șmecheri. Amăgeau și exploatau țăranii.
– Uite așa, nea Jora, toată viața ne-au fu*ut cum au vrut și noi am tăcut. Da’ zău, chiar am auzit că ei a fost aduși special la Chișinău de Stalin și Hitler.
– Ei, ap’ de-amu’, asta trebu’ de întrebat pe dânșii, adică pi Hitler și pi Stalin, a răspuns filosofic nea Jora.
– Tot așa și țiganii sunt, nea Jora, a remarcat omul cu profil de Zamolxis uitându-se de data asta prin jurul său cu o atenție românească.
– Evreii nu au avut drept la proprietate funciară, am intervenit eu ca orice român care vrea unire. Din cauza asta s-au dezvoltat în comerț și cămătărie.
Omul cu profilul lui Zamolxis m-a privit nătâng și a tăcut. Nici nea Jora nu părea să fie tare încântat de intervenția mea. Se uita prin geamul lui 59 și a zis:
– Ce zi frumoasă…
– Domnule, a sărit o doamnă cu un „r” ceaușist, trrebuie să citiți carrrtea lui Eminescu unde scrrie clarr ce rrol au avut evrreii.
– Păi, el a scris împotriva lor sau împotriva noastră, doamnă? a întrebat Zamolxis ca un elev repetent.
– Păi, depinde, domnule, din ce tabărrră faci parrrte, a spus doamna coborând la Kogălniceanu.
Zamolxis a rămas cu zâmbetul elevului repetent, împins de tovarășii ideii unității naționale în stradă.
Am ieșit și eu, fiind sigur că luându-mă după ei voi ajunge la țintă. Sărind în grabă din 59 mi-a căzut cartela de plată a transportului public pe care o trăgeam în mod sârguincios de fiecare dată prin gura aparatului de taxare, proaspăt instalat în rețeaua transportul RATB. Aplecându-mă s-o ridic mi-am dat seama că, de fapt, nici unul dintre patrioții unioniști care acuzau rău “jidanii” de fraude nu au plătit călătoria, au mers gratuit știind că duminica, mai ales în una unionistă, controlorii chiulesc la mici și bere…
Zamolxis m-a privit cu o suspiciune de evreu. Asta m-a intimidat puțin și am zis să merg pe un drum paralel.
La intersecția Valea Dâmboviței cu Măcelari, ne-am întâlnit din nou. Dintr-o casă cu geamuri fără sticle și niște zdrențe de lemn în loc de uși se auzea un urlet înfundat.
– Uite aici, la mă-ta, să te unești cu Basarabia, haoleu manca-ț-aș’, nu vi-i destul că ne-ați luat meșteșugu’, amu’ mai vreți și Hungaria, da’ pu*a mea n-o vreți?
Zamolxis și acsacalul în pălărie de Mureș grăbiră pasul spre coloana unionistă. Acolo era mult mai sigur.
Am dat cu ochiul în direcția vocii înfundate. Era un țigan beat în curtea casei, care se uitase mult la televizor, iar în jurul lui câteva femei în fuste și câțiva puradei cu fundu’ gol care încercau disperat să-l liniștească. Aveau și ei același sentiment de frică cum îl aveau și cei care treceau grăbiți cu tricolorul umflat de vântul verii podul Dâmboviței.
Pentru că aveam pedometru am putut să numar câți pași am făcut până am ajuns coloana din urmă. 1859 de pași.
Pe lângă Grădina Botanică am observat-o pe Lia, amica mea care mă sunase de nenumărate ori să mă scoată la eveniment. M-am apropiat de ea, intrând astfel la propriu în marșul UNIRII. Am mers alături mai întâi vorbind și comentând zgomotos, ca doi oameni care nu s-au văzut de mult, pe urmă, căzuți pradă oboselii, am tăcut un timp.
La bifurcația din Cotroceni, o parte din mulțime a luat-o pe o stradă, iar alta pe altă stradă.
Câteva voci din mulțime strigau cu jind:
– Înapoi spre palat, băăăăăăi, întoarceți-vă dracului…
– Așa e neamul ăsta, chiar și la unire o ia pe drumuri diferite….
– Doamne sfinte…
Câteva zeci de persoane înarmate cu megafoane s-au străduit din greu să adune mulțimea unionistă la un loc și anume la Monumentul Eroilor. Aici aveau dreptul să se fotografieze doar cei care au venit pe jos de la Chișinău. Lia m-a rugat să-i țin bicicleta, fiind inspirată de o horă ovală pornită chiar în fața noastră. A revenit umedă de transpirația ieșită din corpul ei mlădios ca un drapel.
Începeam să mă plictisesc deja și i-am sugerat amicei mele să mergem la o bere. Ea, luându-și porția de mișcare care i-a lăsat o deshidratare critică, a acceptat. Ne-am îndreptat spre mall-ul AFI. La intersecția Sibiu cu Iuliu Maniu, zarvă mare. Unul din membrii mișcării era la pământ. Câțiva colegi de marș încercau să-l resusciteze. Un polițist care tocmai a avut ghinionul să fie alături se tot frăsuia că e chemat undeva și că trebuie chemat SMURD-ul urgent. Cineva, destul de mahmur, dar cu spirit de om salvator, aplica căzutului niște tehnici medicale, sau respirație artificială, sau masaj cardiac, sau ceva de genul rugăciunilor salvatoare, ori toate la un loc.
Noi am încetinit mersul unionist spre bere interesați ușor de finalul accidentului. Polițistul cu burtă de Ursus încerca un truc de evadare din situația penibilă în care nimerise, mai ales că muribundul își pierdu respirația. În câteva secunde o recuperă din nou datorită nu știu cărei tehnici de resuscitare a omului mahmur, dar salvator.
Cât omul legii căuta o soluție de evadare de la fața locului am dat telefon la SMURD și am zis să plecăm. Cât am așteptat culoarea verde a semaforului sunetul sirenei SMURD era deja la intersecție. M-am uita la telefonul mobil. Între ora sunetului și a prezenței la fața locului trecuseră 1,38 minute. Totuși merită să ne unim măcar pentru asta, m-am gîndit adiacent. Polițistul amator de bere și pufuleți era pe carosabil cu un aer important semnalizând smurdiștilor locul nenorocirii. Probabil văzând că totul se aranjează cât se poate de reușit, a hotărât să rămână la datorie.
Am ajuns la terasă. Eu am luat bere nefiltrată, iar Lia, limonadă. Vorbeam lucruri banale, cât e de greu să găsești un serviciu la București, cât e de imposibil să faci asta la Chișinău, cât de mult cresc facturile și aici, și dincolo și cât de mulți hoți au ajuns să ne conducă și pe unii, și pe alții. La un moment dat A a dat un like anunțului meu, pe urmă mi-a scris.
Viața a pornit din nou, ca și inima muribundului resuscitată sau de omul mahmur, dar salvator, sau de smurdiști. Mi-a zis că mă iubește, pe urmă mă urăște și din nou mă iubește. Am băut berea repede și am mai vrut una… da, și tare aș fi fumat.
Am lăsat-o pe Lia într-un fel de singurătate, dar motivată. Ea mă înțelegea.
Am pornit spre casă pe jos, iar în mintea mea, ca un refren de șlagăr, sunau cuvintele cheie care au intrat în urechile mele în ziua de azi: unire, jidani, țigani, te aștept, pleacă, te detest, huiuiu, sirenă, clic, clic, te f*t în gât, lasă-mă, m-am răzgîndit, așteaptă-mă la aeroport, tuc tuc tuc tuc, și sirena smurdiștilor care vin mereu să resusciteze la timp inimile oprite și care sunt plătiți de noi toți, cei care ne iubim și ne urâm în această țară…
Guestpost by Gregor Fodorovski
Citiţi şi
Limba română e pe cale de dispariție
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
