Mie, de când m-am despărțit de femeia pe care am iubit-o iresponsabil, mi-e frică să mai dorm noaptea. Nu știu ce fel de șmecherie aritmetică a făcut ea, dar cert e că, după ce îmi jurase credință și iubire veșnică, a redus veșnicia la un sezon scurt. Chiar și în timpul zilei când mai îmi găsesc câte ceva de făcut și încerc să uit, despărțirea de ea îmi toarnă acid sulfuric în creier și mi-l transformă într-un găinaț moale cu care nu mai pot gândi; însă pe timpul nopții despărțirea capătă forme horror. Nici nu închid bine ochii și ea vine sub pojghița subțire a somnului meu și începe să trăiască în mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vorbim, ne plimbăm, uneori facem dragoste ca și cum totul ar fi așa cum fusese înainte. Tot somnul meu devine viața de dinainte care de fapt este viața asta de acum, de apoi. Totul este atât de real în vis, încât mă trezesc îngrozit ca în pragul unui atac de cord, și aprind repede lumina. Și nu știu de ce, mă duc repede la baie și mă uit în oglindă. Și, uitându-mă la mine, îmi vine să plâng.
Prin urmare, am devenit un soi de cioclu profesionist cu normă întreagă și bocitor non stop al morților mereu reluate ale femeii pe care am iubit-o pentru că după fiecare vis în care ea trăiește, eu mă trezesc și urmează o înmormântare. După fiecare vis în care ea e vie alături de mine, când deschid ochii ea moare iar eu trebuie trec prin tot ritualul înmormântărilor ei succesive, mereu reluate, cu toată jalea și disperarea care însoțesc acest mister al morții. Iar de trezit mă trezesc și la unu noaptea, și la două, și la patru, și la cinci… Cum s-ar spune, am devenit un bocitor foarte sofisticat, dedicat și sârguincios.
Dar, chiar și așa, ca antreprenor profesionist al celei mai funebre pompe din viața mea, trebuia totuși să îmi găsesc naibii ceva de făcut cu mine și cu viața mea ca să umplu neantul și pustiul în care trăiam.
Și atunci mi-a cășunat, aritmetic, pe mașină. Am observat într-o zi, de parcă atunci o vedeam prima dată, că în mașina mea erau mereu cinci scaune și un singur pasager. Adică eu. Pe oriunde mergeam, mergeam de unul singur. Altfel spus, duceam peste tot după mine patru scaune neocupate ca și cum aveam o casă mare cu cinci camere dar eu locuiam numai în bucătărie, la volan și la pedale, la aragaz și la chiuvetă și mâncam numai cartofi pai. Minimalismul în artă și în viață în general mi se pare stupid și mincinos iar eu sunt mai degrabă un tip baroc decât cubist. Totuși, cinci scaune la un singur pasager mi s-a părut o risipă. Însă nu una materială ci o risipă în sensul că risipeam posibilitatea de a face și altceva cu spațiul acela din mașină. Nu mi-a trebuit mult. Mintea mea, când nu are acid sulfuric în ea, lucrează periculos de repede. În una din zilele care au urmat mi-am pus în aplicare ideea.
Sunt un tip periculos!
– Le scoatem pe toate?
-Da, zic, pe toate.
Mecanicul se uită la mine într-o dungă.
– Păi și pe cel de la șofer?
– Nu, pe ăla îl lăsați. Scoateți-le pe celelalte.
Vine și șeful service-ului într-un halat albastru pătat de vaselină și ciorbă de burtă.
– Vreți să transportați ceva anume cu mașina? Vreun obiect mai voluminos?
– Nu, zic. Nu vreau sa transport nimic.
A stat puțin, s-a uitat la mine, s-a uitat la mașină, s-a mai uitat puțin prin jur și pe urma a dispărut pe undeva prin service-ului lui. Mecanicul mi-a deșurubat toate scaunele, le-a scos din mașină și le-a pus călare alături unul peste altul. Plătesc, mă sui în mașină și dau să plec. Mecanicul strigă:
– Hei, șefu, dar scaunele nu le mai luați?
– Nu, zic. Fă tu ce vrei cu ele! Ți le las ție.
Și am plecat cu mașina cu un singur scaun în ea, cel pe care stăteam eu. In rest, de jur împrejurul meu, numai podea de tablă neagră, antifonată, străpunsă din loc în loc de tot felul de șuruburi. Mecanicul n-a mai zis nimic, l-am văzut în oglinda retrovizoare cum și-a pus doar mâna streașină la ochi și s-a uitat luuung după mine, până când am ajuns în sensul giratoriu și de acolo am dispărut pe șosea.
Am făcut măsurătorile, am cumpărat salteaua groasă de burete, am decupat-o după forma podelei rămase goală, am potrivit-o in mașină și dintr-o dată, locul ăla în care până ieri stăteau degeaba patru scaune s-a transformat într-un pat moale si confortabil care pornea din față, de sub bordul mașinii, din dreapta pedalelor, dădea roată scaunului meu de șofer si se întindea, moale și lin, lat dintr-o portieră în alta, până în spatele mașinii, în portbagaj. Am acoperit salteaua cu o pătură moale albastră de bumbac potrivită după forma în care decupasem salteaua și dintr-o dată interiorul mașinii arăta ca un pat matrimonial din care creștea un scaun într-o cameră de hotel pe roți.
***
Era trecut de miezul nopții și, pentru că trebuia să fac totuși ceva până mă lua somnul, stăteam pe un site de matrimoniale baleind prin figurile de femei. Discutam cu o doamnă dintr-un alt oraș. Îmi arătase niște poze în care semăna perfect cu Sophia Loren în niște decoruri de lux care m-au făcut să cred că aveam de-a face cu o doamnă din înalta societate eșuată dintr-o neatenție inocentă pe site-ul acela de matrimoniale care colcăia de ejaculări în așteptare și de marșuri nupțiale mereu amânate. O față ovală, ochi mari și negri și un ten închis, ciocolatiu încadrat de un păr negru lucios, umflat. O femeie frumoasă și tânără, până în vreo treizeci și cinci de ani, viguroasă care pur și simplu radia energie pură. Genul acela la care era suficient să-i vezi numai fața într-o singură poză ca să tresari și să te gândești că poți și tu să îți aduci o contribuție demografică în lumea asta.
Iar dialogul a evoluat rapid și halucinant.
– Păi da, sigur că putem să ne vedem, scrie ea.
Tasta mult mai repede decât o făceam eu și de aceea trebuia să îmi folosesc găinațul din craniu la maximum ca să nu mă prindă fără vreun răspuns inteligent la îndemână. Eu știu că pentru ca o femeie să se culce cu un bărbat ea trebuie să aibă senzația că o face doar pentru că bărbatul acela o merită. Și ca să o merite, bărbatul acela trebuie să producă dovezi palpabile. Ca pe Animal Planet: vii cu paiul în gură, îți înfoi coada să vadă ea ce coadă albastră ai tu și începi să dansezi. Doi la stânga, doi la dreapta. Și o săritură mică. Daca ea consideră că ai coada suficient de albastră și faci pașii corecți, e de bine, o ridică și ea pe a ei ca să îți indice unde trebuie să depui ce ai de depus; și apoi poți să ciripești mulțumit până data viitoare. Dacă nu faci pașii corecți, rămâi stătut. Desigur, în cazul unei conversații din tastatură pe un site de matrimoniale singura dovadă ”palpabilă” pe care poți să o produci ca bărbat este inteligența. Să îi dai adică impresia că ești un tip inteligent și că ea, culcându-se cu tine, face de fapt o achiziție de valoare. Cum că adică ea devine o consumatoare de testosteron de cea mai bună calitate. Ca și la droguri: scursurile consumă aurolac, aristocrația își injectează heroina pură. Inteligența ta o confirmă pe ea ca femeie iar felul în care ea dă din cur te confirmă pe tine ca bărbat.
În felul acesta toată lumea până la urmă iese în câștig.
– Cred că nu ar fi deloc un timp pierdut, îi răspund.
-Da, am putea să ne vedem la o cafea.
-Să înțeleg că e o invitație?
– Înțelegi bine.
Eram pe drumul cel bun. Partea proastă era că pentru a putea bea o cafea cu Sophia Loren trebuia să fac vreo sută și ceva de kilometri cu mașina. Era dintr-un oraș mare, mai la sud. Dus. O sută și ceva de kilometri întors. Și dacă din toată întâlnirea asta nu ieșea decât o cafea proastă pe vreo terasă zgomotoasă din cine știe ce cartier proletar, stima mea de sine s-ar fi dus dracului de tot.
Prin urmare, chestiunea trebuia abordată diferit.
– Nu ar fi mai interesant să bem cafeaua asta undeva în afara orașului? o întreb, pregătindu-mă ca ea să găsească de fapt un motiv să refuze.
Răspunsul ei a venit prompt:
– Ba ar fi mult mai bine.
Și pe urmă, repede, mai vine un rând: Tu ce propui?
Ah, nu era deloc momentul să ezit. Găinațul meu produce din senin o propunere fantastă, la care nici eu nu mă așteptam:
– Eu zic ca o putem bea la munte.
Munții erau cu vreo cincizeci de kilometri mai la nord.
– Nu e o idee rea, vine răspunsul ei.
Nu era o idee rea?! Atunci era o idee bună. Alături de Clark Gable, Marcello Mastroianni și alți șmecheri din ăștia frumoși, urma sa devin unul din partenerii Sophiei Loren pe pereții cinematografelor de țară. Dau să tastez ceva dar chiar în momentul acela mai vine un rând de la ea:
– Dar nu vrei să auzi o idee și mai bună?
– Ba da.
– Hai să o bem la mare, scrie ea.
Femeia asta încerca să își râdă de mine? Marea era cu vreo două sute de kilometri mai la răsărit. Și asta însemna obligatoriu cazare. Și nu numai. Nu te duci la mare doar ca sa bei o cafea. Trebuie, in mod normal sa stai câteva zile, să te trântești pe plajă, să faci o baie bună, să mimezi un soi de romantism de vacanță, etc…
La urma urmei nu era oare exact lucrul de care aveam nevoie?
– De acord. Cred ca se poate găsi la Mamaia o terasă unde se poate bea o cafea bună, îi telegrafiez eu înapoi.
– Mie nu îmi place Mamaia, vine răspunsul ei.
Nici eu nu mă dădeam în vânt după ea.
– Mai la sud atunci? o întreb.
Răspunsul ei întârzie. Credeam că gata, și-a făcut cheful și se ducea să se culce după ce îmi trăsese o clapă pe cinste.
– Da, mai la sud, vine la un moment dat mesajul pe monitor.
– Pe la Eforie? întreb.
– Nuuu, mai la sud.
Evident, femeia asta avea ceva noțiuni de geografie. Din găinațul meu se naște instantaneu o hartă a României și localizez cel mai sudic punct de pe țărmul mării.
– La Vama Veche? zic.
– Nu, vine răspunsul ei prompt.
– Dar unde? telegrafiez.
Răspunsul ei apare imediat pe monitor:
– Hai să mergem în Grecia! Bem o cafea și facem și puțină plajă.
Găinațul meu începea să cedeze geografic. Grecia era undeva pe stânga. Tastez:
– Hai!
– Dar eu am mașina în service, zice ea.
– Nu-i nimic. Lasă că mergem cu a mea! Am și eu mașină.
Ceea ce nu era tocmai neadevărat.
Am făcut schimb de numere de telefon și am aranjat rapid detaliile mai importante ale deplasării. Plecam a doua zi dimineața. Urma să o ridic la o anumită oră de la o anume adresă și de acolo plecam. Presupun că și ea avea un început de transformare a creierului în altceva pentru că totul a decurs simplu, tehnic și exact ca și cum era cel mai firesc lucru din lume ca un bărbat și o femeie care cu jumătate de oră înainte habar nu aveau unul de existența celuilalt să decidă la miezul nopții să plece împreună, cu mașina personală, într-un voiaj la Marea Egee.
Să bea o cafea!
***
Ne-am cazat pentru două zile.
Mi-am propus să mă simt bine. Am cu mine o femeie tânără și interesantă, armonioasă la trup și deschisă la minte, un soare delicios și o mare albastră nesfârșită care se întinde până la capătul lumii. Două zile în care nu am altceva de făcut decât să o f_t pe femeia asta faina din toate pozițiile și să mă întind pe plajă în soarele fermecat. Mi se pare că merit asta pentru că am suferit mult în viață și la urma urmei mi-am câștigat acest drept prin efortul meu din buricele degetelor pe tastatură. Da, da, să vezi ce am să-i fac!
Exisă însă două personaje de care, orice ai face și oriunde te-ai duce, nu scapi nicăieri: Dumnezeu și Maica Precista! Ei bine, ăștia doi, de acolo din spațiu, urmăresc pe toată lumea cu un program mult mai sofisticat decât toate programele de supraveghere americane. Și întotdeauna, iar lucrul asta este extrem de enervant, ele au alte planuri cu tine decât cele pe care ți le faci tu.
Sophia Loren pare foarte proaspătă și se vede pe chipul ei că e fericită că am ajuns la mare. E volubilă, energică, voluntară și organizează lucrurile după o anume știință a managementului călătoriilor. Bagajele la locul lor, alimentele la locul lor, mașina la locul ei. Și, după ce a pus totul în ordine așa cum îi cerea mintea ei, se uită la mine din mijlocul camerei cu mâinile în șolduri, îmi zâmbește într-un fel complice și, dând din cap către ușă ca să îmi indice direcția, zice cu o ușoară ironie în glas:
– Și acum, hai să mergem jos să bem o cafea că doar de asta am venit în Grecia!
Dacă nu aș fi fost mort, în momentul acela m-ar fi bufnit râsul. Avea dreptate!
În Grecia, totul e alb sau albastru. Am băut cafeaua pe terasa cu scaune albe din fața hotelului. Și după ce ne-am atins scopul pentru care bătusem atâta drum, am pornit-o spre plaja ascunsă în spatele hotelurilor pline de copertine albastre la vreo sută de metri mai încolo. Cred că am o sămânță bună de bărbat în mine pentru că, deși după atâta nesomn și tracțiuni de volan prezentam un început de putrefacție la extremități, eram totuși foarte curios să văd cum arată Sophia Loren dezbrăcată. În momentul în care a rămas numai în costumul de baie din două piese, testosteronul din mine a început să se aglutineze în anumite puncte. Altfel spus, lângă mine pe plajă, proiectată parțial pe cer și parțial pe apele mării, se afla o femeie cu un trup deosebit de frumos. Își pusese niște ochelari de soare întunecați care făceau din ea un personaj de film italian. Deși puțin mai împlinit decât cereau canoanele vremii, trupul ei păstra în rapoarte încântătoare toate formele unui trup de femeie din acelea pe care le pun șoferii de tir pe pereții cabinei. Instinctiv, mi-am dus mâna între picioare și mi-am aranjat mai bine în slip surplusul de organ. Am întins prosoapele albe sub una din umbrelele cu care era înțesat țărmul și m-am lungit. Credeam că o să facă același lucru și ea numai că după ce și-a pus la adăpost țigările și bricheta în poșetuța ei albă și a aruncat-o lângă mine, s-a îndreptat, vizibil emoționată, cu fața spre mare.
– Eu mă duc în apă, zice ea. Îmi place la nebunie să stau în apă. Numai în apă o să stau, să știi, să nu te superi!
Și după ce spune asta, țopăie pe nisipul încins, ajunge la apă și înaintează încet, încet adâncindu-se în mare până nu îi mai rămân deasupra decât capul și părul prins în vârful lui.
Să mă supăr?! În nici un caz. Cu cât vorbeam mai puțin, cu atât mai bine. Îmi conservam energia.
Urmau momente speciale cu ea.
Bine că țigările nu pot fi fumate ude și din cauza asta, spre deosebire de alte mamifere acvatice, femeia aceasta revine din când în când pe uscat. De fapt fumează insuportabil demult. Pe drum, în mașină a fumat aproape două pachete de țigări din alea subțiri! Și acum, când deschid ochii văd că are și o bere în mână.
– De unde ai luat berea, zic?
– Uite, chiar aici, în spatele nostru, zice și îmi arată terasa de la câțiva metri mai încolo. Hai că mă duc să îți iau și ție una. Bine?
– Te duci tu să îmi iei o bere? zic nevenindu-mi să cred că cineva vrea să facă ceva pentru mine.
– Sigur că mă duc. De care vrei?
Îi spun de care vreau iar ea se ridică sprintenă și în câteva momente aduce o bere rece ca gheața și mi-o întinde. Mă uit la ea cu recunoștință. Mă simt răsfățat și îndatorat. Și din simțul ăsta acut al datoriei îmi promit că am să o f_t exact așa cum trebuie și cum o să îi placă ei pe scumpa asta frumoasă puțin dusă cu capul. Beau o gură de bere rece! Aha ha ha… ce bună e! La dolce vita!
Hey, Greece, here I cum!
Și, gâl-gâl-gâl, dau berea pe gât!
Dintr-o bere mă simt bine, dar din două mă ia o tulburare. Dacă peste astea începi să pui vin în mine, transcend limita dintre specii și mă transform într-un animal straniu, bântuit de imagini bizare și care spune lucruri bizare. Iar a doua zi, în încercarea de a reveni la forma și comportamentul omenesc, sufăr de parcă tocmai am înghițit cărbuni încinși care continuă să ardă acolo în mine, în stomac și pe gât.
Însă lucrul cel mai rău și mai chinuitor care mi se întâmplă, după ce consum alcool, este că toate femeile încep să semene cu femeia pe care am iubit-o și toate obiectele din jur încep să îmi aducă aminte de ea.
Și asta mă dărâmă!
***
În fine, Sophia Loren a terminat cu împachetatul și plecăm. Nu vorbim unul cu celălalt. Este supărată pe mine. Nu știu de ce și nici nu îndrăznesc să o întreb de ce. Trebuie că s-a intâmplat ceva grav. Trebuie că am făcut sau am spus un lucru foarte urât. Trebuie că mi-am dat în petec rău de tot! Rău de tot! E încruntată și se poartă de parcă nici nu m-ar cunoaște. Am băut așa de mult vin după berile de pe plajă că nu mai îmi amintesc nimic. Cred că am făcut-o lată și din cauza asta Sophia e supărată acum. Îmi e rușine de mine din cauze cu totul confuze și mă doare capul ca după o lobotomie făcută pe viu. Mă simt slab și neputincios. Oh, ce bun ar fi acum un prieten căruia să mă plâng de cât de nedreaptă e viața cu mine! Ieșim din hotel, ne îndreptăm spre mașină, punem sacoșele în spate și pornim. Adică eu mă lungesc pe pat ca un pacient în comă iar ea conduce garsoniera ca un șofer de ambulanță.
Facem câțiva kilometri în tăcere și din poziția în care sunt nu văd decât tavanul mașinii. Drumul e prost si denivelările din asfalt îmi zguduie creierii în cap.
– Pentru Salonik o ținem înainte, da? întreabă ea la un moment dat, îmbufnată.
Privesc in tavanul mașinii ca un mort în tavanul capelei. Toată știința mea geografică e făcută terci în mahmureala aia otravitoare. Dacă o țineam tot înainte puteam ajunge oriunde.
– Vezi că gipiesul e in torpedou, zic pierit.
Ea deschide torpedoul din mers, scoate gipiesul, îl pornește și apoi, uitându-se când la drum când la aparat îl programează pentru destinația pe care și-o dorea și care nu era tocmai Salonikul, ci un sat din apropierea lui. Îl fixează pe bord in ciuperca pneumatică și apoi mă anunță ca și cum mi-ar spune o banalitate:
– Să știi că trebuie să iau un câine din Salonik.
În momentul acela lucrul ăsta mi se părea cel mai firesc din lume. Un câine în mașină părea necesar.
– Mare? zic.
– Cam mare, da, zice ea depășind cu grație un grec puturos.
Deci urmează să creștem un câine mare aici în mașină. Era în regulă.
– Ce să faci cu el? întreb cu ochii în tavan.
– Trebuie să îl duc în Anglia săptămâna viitoare, zice ea.
Părea normal. Adică era firesc ca ea să ia în mașina mea un câine mare din Grecia ca să îl ducă în Anglia. Mi s-a părut inutil să cer explicații. Stăteam întins pe patul făcut de mine și eram mult mai atent la denivelările din asfalt care imi zguduiau creierii. Mă gândeam totuși, luând în considerare topografia mașinii, în ce pozitie ar trebui să așez câinele astfel încât să nu mă muște de cap pentru că eu eram tuns zero și ar fi avut un acces foarte facil la craniul meu. Urma, prin urmare, să mor într-un mod stupid, lipsit de orice măreție sau eroism în propria mea mașină de mâna a doua cu craniul sfărâmat de o jigodie din Salonik. Ah, îmi părea atât de nedemn, atât de anonim și atât de nepotrivit cu aspirațiiile mele încât îmi venea să plâng în avans. Dar când Sophia Loren și-a aprins țigara în spațiul ală mic al garsonierei, înnecându-mă, am simțit că mor chiar mai devreme și, din două morți puse la un loc, nervos peste măsură, am strigat la ea ca un apucat pe un ton pe care nu mi-l cunoșteam:
– Deschide-n p_la mea geamul ală, că mă asfixiezi de tot cu țigările tale!
A urmat un moment de perplexitate. Apoi ea se întoarce spre mine mirată de ieșirea mea neașteptată și suburbună. Se uită la mine ciudat, apoi se întoarce cuminte spre geam, dă din manivelă și îl coboară. Pe urmă, privind înainte la drum, zice calmă:
– În care p_lă zici să deschid?
– În p_la mea, zic eu repede, inerțial.
– În p_la ta?! zice ea de parcă nu ar fi înțeles de prima dată.
Ceva mi se pare în neregulă. Totuși zic:
– Da, în p_la mea!
O văd că se întoarce spre mine și zâmbește. Are ochelarii de soare pe nas, curentul de aer îi flutură părul, pielea feții îi lucește. E o femeie frumoasă și tânără.
– Păi unde îți ții tu p_la, mă? întreabă ea.
Simt că ceva nu e tocmai în regulă cu întrebarea asta. Cum adică unde mi-o țin? Întrebarea asta mi se pare stupidă, dar în acelaș timp toxică. Nu știu ce să răspund.
– Cum adică?! zic.
– Adică unde e p_la ta?
– Fii atentă la drum, zic.
– Poate voiai să zici să deschid fereastra în p_la altuia, care și-o ține la vedere, continuă ea fără să își ia ochii de pe mine.
– Adică?!
Tonul ei se schimbă.
– Adică în două zile și două nopți dormite în acelaș pat eu nu ți-am văzut deloc p_la! zice ea cu un început de dispreț.
Simt că mă pierd.
– Te-ai umflat toată ziua cu bere și cu vin și noaptea mi-ai împuiat capul numai cu miorlăielile și bâlbăielile tale despre nu știu ce cățea blondă care te-a făcut pe tine de comandă! Și pe urmă ai adormit ca un sugar. Despre ce p_lă vorbim noi aici?
Trage cu sete din țigară, își îndreaptă privirea spre șosea și depășește în viteză câțiva greci la rând apoi repetă în ecou: Despre ce p_lă vorbim deci noi aici?
Nu mai știu ce să mai spun.
– E vorba despre o p_lă impersonală, zic în cele din urmă, stins. Așa, un fel de p_lă gramaticală, care să țină loc de parte de propoziție…
Ea râde scurt și aruncă cu un gest nervos chiștocul pe fereastră. Zice încet:
– Auzi la el, p_lă gramaticală! Că eu oi fi Academia Română!
Și accelerează foarte tare.
Simt că mă pierd. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Inconștient îmi duc mâna între picioare pentru a verifica practic și imediat actualitatea acestei conversații. E acolo. Mă liniștesc oarecum. Am băut o cafea la Marea Egee. Mașina mă leagănă pe asfalt și încet încet, enervat și rușinat în aceeași măsură, intru în comă pe salteaua garsonierei mele pe roți și adorm, blestemând-o în gând pe nebuna aia care a scurtat veșnicia și pe care am iubit-o iresponsabil de mult.
Îl puteţi urmări pe Constantin Ciucă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Aceste fotografii, aceste momente în timp…
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
