Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.
Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla. Ba mai mult: dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea în lumea asta largă.
Un important eveniment oficial pe ceea ce se poate numi cu suficient de multă emfază scena socială românească din Spania a dat din nou naștere la păreri, comentarii, comparații fără număr, analize – de la cele mai cretine până la cele mai pretențioase; de la cele mai pedante până la cele filosofico-existențialiste. O să sar peste rochii, pantofi, coafuri, machiaje, manichiuri, dar nu pentru că aș fi eu însămi vreo ascetă care nu-și cheltuie banii pe haine, cosmetice și ieșiri glamuroase (ați înțeles: dimpotrivă, sunt o mare divă), ci pentru că scriu mai bine despre lucruri profund serioase.
Unul dintre lucrurile profund serioase despre care am tot vrut să scriu se referă la una dintre marile concluzii ce se desprind din praful și pulberea lăsate în urmă de această vizită: ”ca la noi la nimenea”; ”la noi nu se mai poate face nimic, dar la ei ce bine e”; ”uite ce rezultate au alții și uite cum irosesc unii”, chiar groaznicul ”de asta am plecat și nu am de gând să mă întorc” și tot așa. Încă îmi scapă mecanismul logic potrivit căruia întotdeauna, fără greș, o astfel de vizită devine un bun prilej de comentarii, după care ne întoarcem cu toții la trebușoarele noastre și ne vedem în continuare de viață, după cum urmează: păstrat echilibru cu voie bună sau hrănit frustrări.
Așa că am să trec direct la spulberarea iluziilor Occidentului, cu mici relatări ale unor întâmplări pe care le-am trăit eu sau alții, suficient de apropiați ca să mărturisesc aici și acum că este vorba de purul adevăr. Și o să mă limitez la chestiuni legate de muncă, joburi și reușite profesionale, căci asta cred eu că ne interesează mai mult și mai mult pe noi toți cei care, da, cam trebuie să muncim, cu diferite doze de plăcere și bucurie, ca să ne putem întreține și prin urmare, să ne putem bucura și de viață.
În Spania, ești privit ca o fata morgana dacă ai ajuns la 30 de ani și te trezești recunoscând că ai avut de la bun început, în țara ta, de când ai intrat pe piața muncii, în fragedă tinerețe, la 20 de ani, contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, și pentru un post de absolvent de studii superioare. În schimb, e de înțeles ca un tânăr spaniol la vreo 30 de ani să fi început să muncească la aproximativ aceeași vârstă de fragedă tinerețe într-un bar, în funcția câtuși de puțin rușinoasă de chelner, cu un contract de muncă temporar și cu un sfert, jumătate sau trei sferturi de normă. Aici, cireașa de pe tort ar fi și un teribil contract ”fijo discontinuo”, care ar cam însemna că este angajat pentru cât timp vrea angajatorul, când vrea angajatorul, și suspendat din funcție în aceleași condiții, dar are contract de muncă fără dată limită. Mai mult, spanioli de-o vârstă cu mine apucă abia acum, după 30 de ani, să se lupte să capete primul contract (pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă și pentru un post corespunzător, dacă au noroc) întrucât înainte nu au avut parte decât de burse, stagii (ne)remunerate sau chiar muncă la negru.
În idilica Germanie, unui spaniol i s-a întâmplat să fie bătut pe umăr și lăudat pentru munca depusă (temporară, nesigură și fără garanții) într-un sector pe cât de frumos, pe atât de frivol în această lume a profitului, cel al cărților. A fost însă cu regret concediat, întrucât era mai avantajos pentru angajator să-i facă un contract asemănător unui debutant pe piața muncii, decât să-l păstreze pe spaniolul cu experiență, studii superioare, capacități și abilități, căruia în cele din urmă ar fi trebuit să-i ofere un post și condiții de salarizare mai bune. Subliniez faptul că era vorba de un spaniol – nu român, nu est-european, nu asiatic – cu facultate, experiență în câmpul muncii, educație și formare corespunzătoare.
În România, am avut bursă de studii din liceu, am avut două locuri de muncă de vreo zece ani încoace, imediat după absolvirea facultății, nu am fost niciodată în șomaj, am fost plătită potrivit pregătirii și vechimii în muncă, am intrat și avansat pe posturi corespunzătoare studiilor și experienței, dar și pasiunilor personale; carevasăzică, am avut joburi și contracte de muncă pe bune, am fost apreciată profesional și am mai și făcut ce mi-a plăcut, căci am folosit ce am învățat în facultate. Mai mult, am mai făcut și un master în tot acest timp.
În Spania, continui să fac ceea ce îmi place, ba chiar mai mult: scriu, citesc, folosesc zilnic cele patru limbi străine pe care le-am învățat în România și sunt plătită pentru toate aceste activități profesionale. Lucrez sub 40 de ore pe săptămână, drept pentru care îmi mai rămâne timp și pentru cheltuit banii câștigați atât pe activitățile superficiale și frivole de care aduceam vorba mai sus (cosmetice, haine și ieșiri), cât și pe călătorii, cărți și chiar terminat un doctorat.
E loc aici de o mică recapitulare: iluzia asta a ”meritocrației” care se găsește exclusiv în Occident e hrănită de ceea ce nu îndrăznim să recunoaștem, sau de alegerea pe care o facem deseori, aceea de a privi în altă parte, ca să justificăm sau să ne explicăm de ce am plecat de acasă (ca și cum ne-ar cere cineva socoteală), dintr-un patriotism prost înțeles. Drept ar fi să recunoaștem că de multe ori e vorba de șansă, de deciziile pe care le luăm, de perspectivele pe care le avem, de atitudini și chiar de cât curaj dispunem fiecare dintre noi.
Continuare: umblă vorba prin România că pe posturile bine plătite din companii de stat și private deopotrivă ar intra numai beizadele sau cunoscuți ai unor cunoscuți, prieteni ai unor prieteni și că dacă nu cunoști pe nimeni, nu ai nicio șansă. La 24 de ani, am intrat în urma unui concurs public și a unui interviu într-o instituție de stat în care nu cunoșteam pe nimeni, în care părinții mei intelectuali (mama redactor bibliotecar, tata inginer) nu cunoșteau pe nimeni. Peste un an, s-a ivit un nou post, am dat un concurs intern, l-am câștigat, și am fost trimisă la post în străinătate. Recent, am cunoscut o tânără spaniolă de vreo 27 de ani care vorbește perfect engleza cu accent american, are studii de marketing și a fost angajată, grație cunoștințelor tatălui, general în rezervă, la o importantă companie de stat. Pe un mult traficat site ce găzduiește o bursă a locurilor de muncă în Spania, după ce aplici la orice anunț de job, ești îndemnat să cercetezi mai îndeaproape compania, sugerându-ți-se pe șleau, oficial și negru pe alb, să găsești cunoscuți în firmă, pentru că, dacă ai noroc și dai de ei, acest lucru și eventualele recomandări îți vor ușura chemarea la interviu și chiar angajarea.
La un elitist trust spaniol format din editură, librărie internațională și companie de distribuție a cărților, niciun angajat nu are voie să prezinte curriculum vitae al niciunui cunoscut la departamentul de resurse umane. Curricula vitae se primesc la acest departament, la o anumită adresă de email, special creată în acest scop, în special pentru a garanta protecția datelor personale, dar și pentru a elimina orice suspiciuni. La o cunoscută universitate privată din Spania, un angajat îți poate prezenta curriculum vitae la resurse umane, însă te sfătuiește să cauți canalele oficiale, căci dacă ai noroc și ești selectat, ulterior se află că ai intrat pe bază de pile și pus vorbă bună, ești văzut prost, și e posibil ca deodată să te vezi pe un post de profesor pe care să-l și meriți, dar ca nimeni să nu vrea să colaboreze cu tine în ale cercetării academice, din invidie sau spirit justițiar în egală măsură.
Unei colege spaniole cu studii superioare și aproape douăzeci de ani de experiență și specializare i s-a propus într-o bună zi de vară să lase postul de conducere căpătat prin muncă și devotament și să accepte temporar, vreme de un an, un post de middle-management la un nou sediu al companiei. Acceptă din pasiune și pe-ale tinereții valuri, motivată de ideea de a clădi ceva, dar după un an, când să se întoarcă, este informată că postul ei nu mai e disponibil. Deloc. Își ia concediu fără plată, ajunge la o încetare agreată a contractului de muncă, primește ceva indemnizație și petrece aproape doi ani în șomaj. Caută în permanență de lucru, nu găsește, că vine criza, dar când să i se termine și ajutorul de șomaj, i se oferă un post: în același sector în care are experiență de aproape douăzeci de ani, în care a avansat ani de-a rândul, în care a fost șefă și a avut subordonați. Un post cu salariu de debutant și jumătate de normă. Îl acceptă.
Tot în Spania, o prietenă are nenorocul să aibă parte (de altfel, ca noi toți, într-un moment sau altul al vieții) de un șef sociopat, adică lipsit de orice urmă de umanitate, brutal în a urmări cu orice preț profitul favorizat de economii la capitolul resurse umane (salarii și bonusuri pentru angajați), materiale de lucru sau hârtie igienică deopotrivă, care îi explică părintește că de fapt, îi face un bine că nu-i mai prelungește contractul de muncă, dându-i astfel șansa să se poată dezvolta profesional în altă parte, așa cum merită, regretând că nu îi poate oferi mai mult. Prietena insistă și spune că ea preferă să muncească, fie și cu jumătate de normă, decât să nu muncească deloc. Cu durere în priviri, o concediază ca să angajeze pe altcineva pe același post, căci e mai profitabil să ai mai mulți angajați temporari decât mai puțini stabili. Acum, după un an în care a muncit ici și colo (în domeniul ei, dar în condiții grave), are parte de happy-end-ul profesional: are un contract pe bune, cu un salariu de care e mulțumită și îmi povestește toate astea sărbătorind la o bere, fericită nevoie mare. A avut dreptate sociopatul, s-o dea afară, împingând-o spre orizonturi mai bune, nu? Orice șut în posterior e un pas înainte sau când ți se închide o ușă, imediat ți se deschide o fereastră – așa ne învață toate afișele de pe feisbuc și cărțile de self-help.
Într-o perioadă demult încheiată, care-mi pare chiar din altă viață, am avut (ne)norocul de a avea un șef autist și o șefă brută tânără. Autistul susținea mecanic că trebuie să mă iau la trântă cu mine însămi și să accept un post aparent important, dar pe care eu știam că nu îl puteam ocupa pentru că îmi lipsea experiența, nu prezenta nicio granție profesională, și mai ales pentru că aș fi făcut o treabă cel mult mediocră (da, eu vreau și fac totul perfect). I-am spus și eu de câteva ori (dar nu de tot atâtea ori de câte mi-a tot repetat el faza cu luatul la trântă – cred că o citise undeva recent și îi plăcea așa un pic) că sunt flatată, dar am nevoie de cel puțin câteva luni să mă pregătesc, nu mi-ar strica încă un coleg cu care să împart sarcinile de serviciu, cel puțin pentru început, și că prefer să-mi continui sau să-mi închei civilizat proiectele pe care le desfășuram excelent la acel moment vreme de cele câteva luni cerute, răstimp în care să mă și pregătesc pentru postul (mai) important pentru care mă vroia toată instituția. În timp ce autistul o ținea pe-a lui, bruta tânără mă asculta. Când am terminat ce aveam de spus, mi-a spus că ori accept azi, ori mă întorc mâine pe postul de pe care avansasem cu cinci ani în urmă făcând treburi perfecte și excelente ca de obicei. Ființă blândă și calmă cum mă știți unii dintre voi, m-am gândit că întotdeauna am de ales ce vreau eu în viață, așa că nici n-am acceptat, nici nu m-am întors, și a doua zi am rămas la soare.
Acum, că nici eu nu sunt sfântă și îmi plac comparațiile, pot să spun cu mâna pe inimă că din acele vremuri de mult apuse, parcă dintr-o altă viață, sunt mult mai fericită, îmi place mult mai mult ce fac în prezent și chiar sunt mult mai aproape de ce îmi doresc să fiu în viața asta. Autistului și brutei le mulțumesc și acum în fiecare zi în suflețelul meu că m-au pus cu spatele la zid și m-au forțat să aleg și să iau decizia pe care am vrut-o eu, când vine vorba de viața și de profesia mea. N-au avut ei dreptate? Le mulțumesc și pentru că în lumea asta strâmbă, răul cu rău nu trece, ba chiar se face și mai rău – în schimb cu binele, găsesc că pot contribui și eu un pic la energia pozitivă a planetei.
Din efemeridele zilelor noastre de o parte și de alta a continentului, vă mai spun câteva, și vă las să ghiciți în care din ele s-au petrecut: o șefă nu angajează persoane în care vede potențial, pentru că e conștientă că la un moment dat, ar putea-o depăși și detrona; un șef angajează o străină fără experiență într-un anumit sector, doar pentru că vorbește limbi străine (cinci într-unul pentru companie) și îi vede potențialul, din experiența trecută; un actor renunță la cetățenia dată de statul în care s-a născut pentru că știe și i s-a repetat că i se deschid mult mai multe uși și ferestre deopotrivă în statul în care trăiește acum (lăudat pentru politicile de integrare a străinilor) dacă din actul de identitate îi lipsește litera care îl identifică drept străin; într-o instituție publică dintr-un stat multicultural (criticat, de altfel, pentru eșecul integrării străinilor) o străină lucrează de ani de zile cu demnitari fără să fie nevoită să-și schimbe pașaportul.
Și tot așa… cum nu agreez în mod deosebit comparațiile cu orice chip, nu-mi plac nici generalizările. Așadar, nu o să închei nici cu ”la noi ca la nimeni”, nici cu ”peste tot e la fel”. Și ca să nu mă apuc acum să fac altă disertație pe tema diferențelor culturale dintre asiatici și americani, cum văd ei viața, jobul și economiile personale, scriu doar că eu cred cu tărie că, atâta vreme cât avem posibilitatea să luăm decizii la rece, să știm bine ce vrem de la noi, ce așteptări avem, atâta timp cât putem călători și, de bine de rău, cel puțin teoretic, avem posibilitatea de a alege unde să trăim și să ne câștigăm traiul, unde să jucăm la loterie și unde să câștigăm, bine e exact acolo unde suntem fericiți. Zeci dintre ai mei prieteni trăiesc în România, au joburi bune, au familii și copii, își fac case acolo și sunt fericiți. Alte câteva zeci sunt străini în țările din toată lumea asta în care trăiesc și sunt la fel de fericiți, singuri sau în cuplu, cu case sau în chirie. Sunt sigură că, atât de-o parte, cât și de cealaltă, există tentația comparației: dincolo o fi mai bine? Sunt convinsă că toți au curajul suficient pentru a-și recunoaște ce își doresc și a alege unde, cum sau cu cine să trăiască. Vreau să cred că niciunul nu va spune vreodată că a fost forțat să plece dintr-o parte sau alta, sau că nu a avut de ales, că sufletul i-a rămas în altă parte.
Pe Ruxandra o găsiți și aici.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
