Să mă ierți și să-ți ștergi gîndul că nu m-ai interesat nicio secundă, că am fost mereu absentă, și puținele lucruri ce ți le voi fi povestit despre mine erau pure cofabulații.
Să mă ierți dacă-ai rămas priponit de ideea că a fost doar o schemă de atracție fizică (asta așa, să folosesc un eufemism), dar gîndirea mea vetustă n-ar fi recunoscut niciodată acest lucru.
Să-mi ierți stările ce alternau între blazare, respingere, vinovăție și să treci cu vedera că adeseori eram incapabilă de a-mi duce idee pînă la capăt, ori păream slab alfabetizată, neștiutoare, lipsită de umor și sensibilitate. Pentru lipsa mea de toleranță, pentru impulsivitatea de a lua decizii absurde, pentru toate să mă ierți. Și să mă ierți dacă ți-am lăsat impresia că nu mi-aș dori să fii soțul meu și tatăl copiilor mei.
Eu ți-am iertat tot. Ți-am iertat pînă și prezența ta în viața mea, ți-am iertat viața nesigură, duplicitară și plină de minciuni pe care o tot cari după tine de cîteva luni. Ți-am iertat lehamitea pe care mi-ai afișat-o la pachet cu jemanfișismul, înainte de a pleca. Ți-am iertat lipsa dorului pe lîngă care am trecut de atîtea ori.
Acum, că ai decis tacit și unilateral să mă părăsești, acum, că ai ridicat un fel de Zid Chinezesc între noi, ai obturat toate canalele de comunicare și ai revenit la viața de dinainte, am curajul să-ți spun ce alegere eronată ai făcut. Că viața aceea, jumătate boemă, jumătate ancorată în realism pe care-o tot cauți tu și te lamentezi că n-ai s-o găsești niciodată, ai fi putut avea-o cu mine.
Dar lasă, nu regreta, Pămîntul continuă să se învîrtă. Că alături de mine ai fi putut avea copii frumoși și educați, și că, probabil, i-am fi conceput pe plaja aceea pustie în care plănuiam să ajungem, sau poate în casa cu mobilă nouă, multe cărți și draperii stufoase la geamuri, pe care ne-am fi cumpărat-o din veniturile noastre egale. Și că ne-am fi ascultat convingător unul pe celălalt, am fi evoluat profesional și spiritual în același pas.
Să ne lipsim de circumstanțele atenuante, am fost imaturi, proști, nu ne-am putut salvat emoțional și spiritual viața de pe urma relației noastre. Este tardiv. Eu nu ți-am aruncat colacul de salvare în timpul și modul potrivit, cum, de asemenea, tu ai crezut că vaporul a rămas gol și este inutil să strigi după ajutor.
Și haotic să-ți mai spun ceva, așa, la final de paragrafe: mi-e dor de tine atît de mult, încît atunci cînd mă gîndesc la tine ajung cu bicicleta pe contrasens, ori intru la farmacie și cer franzelă (moment în care mă sperii atît eu cît și farmacista).
Am fost complet incapabilă să înțeleg de ce un bărbat ca tine (reper pentru mine al inteligenței și masculinității întruchipate) ar dori să mă cunoască mai mult decît au făcut-o alții. Așa se face că stările mele proveneau din prea multă timiditate. Știu și eu să gătesc și cu riscul de a mă repeta, îmi doresc copii (contrar aversiunii pe care ți-am spus că o am pentru cele două…)!
Nu am vrut decît să-ți demonstrez că dragostea idealistă căutată de tine nu vine inopinat precum un accident de mașină sau o ploaie nesperată de vară, ci, mai degrabă, ajungi la ea ca un corporatist perseverent, care parcurge ani și etape pînă devine managerul corporației.
P.S: singurul lucru pe care nu ți-l voi ierta în veci și pururea, cum nu te-ai fi așteptat, este că nu ai putut sau nu ai vrut să ai răbdarea de a mă cunoște.
*Proză fictivă. Orice asemănare cu realitatea fiind întîmplătoare.
Guest post by Didona Goanță
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
