Refuz să mai citesc cărţi despre cum să îţi creşti copilul. Le-am abandonat de mult! Când citesc ce să NU faci, mă apucă depresia, că pe toate le-am făcut! De ce să îmi bag în cap că sunt cea mai denaturată mamă?! Merg înainte cu greşeli cu tot, că din greşeli se învaţă. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi vin în minte atâtea exemple, că aş putea scrie eu o carte despre cum să greşeşti ca părinte!
Dar viaţa mi-a mai oferit o lecţie, un exemplu recent. Mereu am făcut temele cu copiii. Big mistake! I-am făcut dependenţi de prezenţa mea, de clătinatul meu din cap: afirmativ sau negativ.
Chiar ieri, atât Mihai, cât şi Eva, mi-au spus că am un fel de privire care le spune ”Te mânânc cu fulgi cu tot!”, dar care nu îi sperie, ci îi face să pufnească în râs! Halal profesor! Dar să nu divagăm!
Când Mihai primea o temă mai grea, un proiect, un referat, o fişă biografică etc., mai întâi îi arătam eu cum să facă, considerând că după aia învaţă şi mă lasă în pace. Aşa s-a şi întâmplat, dar după vreo doi ani! Poate chiar mai mult, nu mai ştiu, că informaţia e amestecată în cap.
Nu am decât trei copii… Ani de zile eu le făceam, cu el lângă mine, dar eu la manşă! Chiar ajunsesem să îl întreb, în glumă: ”Deci, ce proiecte mai am de făcut semestrul ăsta?!”. Mă boscorodea că sunt cică ”perfecţionistă”, că vreau aliniere cu Justify, că vreau diacritice, că inserez poze, că îi creez ”wow”, când el are de făcut ceva ”pentru că trebuie”! Dar imediat după ce lua un 10, îmi spunea că a avut cel mai ”măi-măi” proiect.
După ani de lupte, văd că acum, când are de făcut ceva, merge pe paşii indicaţi de mine. S-a contaminat de la ”perfecţiunea” impusă de mine. Poate că a meritat, dar cu preţul unor neuroni – şi ăia izolaţi – pe care i-am pierdut.
A urmat Mateea, dar e încă mică şi nu prea a avut astfel de sarcini. Însă a venit şi Eva. Ei, Eva a avut primul proiect din viaţa ei. Un proiect de echipă, despre viaţa furnicilor. M-a anunţat ce are de făcut şi mi-a spus, fericită, că e în echipă cu ”cel mai deştept băiat din clasă” – Tudor.
Se aştepta să câştige competiţia pentru cel mai bun proiect. Eu, deja ameţită de testele iniţiale, de recapitulările la toate materiile cu Mihai, mă gândeam îngrozită că mai am un proiect! Nu cred în echipe, mai ales în clasele primare, aşa că vedeam totul ca pe o cruciadă proprie. Dar iată că vine după câteva zile şi îmi spune victorioasă: ”Gata, am terminat proiectul!”. Uluire totală pe partea mea de baricadă! Dar mi-a spus repede, aşa cum vorbeşte ea, că a luat de acasă un carton verde, plastilină şi i-a rugat pe colegii ei de echipă să facă împreună un cadru în care să apară neapărat un muşuroi de furnici, dar şi alte chestii. Era aşa de entuziasmată! Mi-a precizat că sunt prima echipă care şi-a terminat sarcina, dar că efectiv au lucrat ea şi cu o fetiţă, Caty. Ceilalţi nu au vrut. Nici măcar Tudor, care a spus că lucrează individual.
Când a venit ziua competiţiei, mi-a spus că nu au câştigat ei, ci o altă echipă, care a făcut un muşuroi mult mai mare şi mai vizibil – trăgând o primă concluzie: ”Mamă, mi-am dat seama că e important să faci ceva mai mare, mai vizibil! Dacă eşti mic, nimeni nu te remarcă!” Apoi mi-a spus că atunci când şi-au prezentat lucrarea, o fetiţă din echipa câştigătoare a venit cu o surpriză. I-a întrebat: ”Vreţi să vedeţi acum nişte furnici?”, iar apoi a aruncat în aer nişte confetti. Eva, impresionată, a tras a doua concluzie: ”Nu e suficient să ai un proiect bun, trebuie să faci ceva trăsnit şi amuzant!”.
Şi ultima concluzie a Evei a fost: ”Nu toţi din echipă lucrează. Tudor, cel mai bun, a lucrat separat de noi. Dacă l-am fi avut alături, poate noi am fi câştigat. Data viitoare îi pun pe toţi la treabă!”.
Îmi venea să o pup şi chiar am făcut-o, bineînţeles! A învăţat la nici opt ani nişte lecţii pe care eu le predau studenţilor de 20 de ani. În plus, fiind munca ei şi fiind direct implicată, şi-a tras singură concluziile, nu i le-am spus eu. A învăţat mult mai temeinic, întărindu-şi instinctul de supravieţuitor. Dar asta e Eva! E alt caracter, altă personalitate. E o luptătoare şi eu, cel puţin, o consider în acest caz o învingătoare. Nu a câştigat concursul, dar a reuşit să înveţe mult mai mult pentru propria ei devenire.
Ei, măcar aici nu am greşit! Cloşca din mine se pregătea să facă ea un proiect, subminând astfel iniţiativa şi spiritul de echipă al Evei. Eva, însă, a fost cu un pas înaintea mea şi cu o treaptă mai sus. Mi-a arătat ceva ce intuiam: este o luptătoare! Altfel spus are nevoie de suportul meu, dar numai pentru a-şi clădi singură viitorul. Iar eu o privesc atât de mândră şi mă simt şi eu învingătoare!
Pe Adriana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
