Mi se tot ivesc în ultima vreme, prin viață, tot felul de situații neprevăzute ce mă bulversează.
Mă tot înghiontesc zilele, în ultima vreme, mă pălmuiesc total nemeritat, des și din senin.
… ori vin cu vreun eveniment ce mă neliniștește, punându-mă pe gânduri…
… ori îmi sună un telefon cu vești destul de… foarte proaste…
… ori îmi răspunde soțul într-o doară, plictisit, când îi explic entuziast înțelegeri descifrate despre mine în vreo seară de marți.
Multe zile mi se ivesc în ultima vreme cu mulți ori dintr-ăștia deranjanți, ce nici n-am chef măcar să mi-i mai amintesc acum.
Prefer să-i uit.
Sau poate că doar mi se întrevede cuprinsul vieții mele de adult?
Probabil că m-am trăit suficient idealistic?
Probabil că-i curs firesc de om să-ți apară și incertitudini.
Și-un pic de instabilitate emoțională, poate.
Eu speram cumva, însă, că timpul mi se va odihni mereu, preponderent destul de confortabil, relaxat și liniștit.
Încerc, de-o vreme, să îmi aștern în ordine gândurile.
Încerc, de-o vreme, și-asta, da… de aceea și scriu atât de mult și-mi uit comoditatea; pentru că eu cred că-i benefic să mai confesez câteodată gânduri în scrisori doar către mine.
Schimbări nu am prea făcut.
Mă trezesc zâmbind, la fel cum m-am obișnuit, pentru a nu-mi mai supăra copilul cu iritarea mea cea veșnică de dimineață.
…Că-mi cam atrăgea atenția el că mi se tot întâmplă să mă reped spre el nervos, cu tonalitate înaltă, arțăgoasă, deloc maleabilă ori rațională, sau înțeleaptă, când mă dau jos din pat.
Și pentru că i-am simțit nedumerirea nedreptății mele matinale, conștientizând-o brusc, într-o zi, mi-am învățat zâmbetul.
Am învățat de la fi-miu un lucru esențial: dacă te trezești zâmbind, vei râde toată ziua.
Doar astfel nu vei face riduri de lacrimi adulte.
Am învățat de la el că, dacă nu te încrunți și nu prea faci grimase, până și ridurile mature îți vor zâmbi cu zâmbet de copil frumos.
Copiii nu gândesc sofisticat. Însă știu adevăruri relevante, importante prin însăși simplitatea exprimării inocenței.
Și totuși… revenind de unde-am plecat, am început să pățesc zile tot mai multe, când degeaba zâmbetul de dimineață îmi deschide ochii zâmbind spre mine senin și pașnic, și suficient de binevoitor.
Mda… cred că despic firul în prea multe firicele..!!..parcă astăzi nu-mi simt gândurile cum se-așează în ordine firească, cum simțeam altădată când îmi scriam.
În altă ordine de idei, nu știu ce tot sper de la mine.
De ce continui să mă tot întreb complicat și să-mi tot aștept răspuns care să mă deslușească simplu, mai apoi?
Până la urmă, nu sunt decât o femeie oarecare. Simplă. Fără pretenții filosofice.
Sunt doar o femeie fericită și împlinită, ce stă în parteneriat stabil de când se cunoaște. Tradițională în pricipii importante de viață, modernă însă, totodată, pe-unde trebuie.
Libertină în gânduri, dar nu adepta libertinajului în genere.
Mai sunt și o femeie generoasă sentimental. De fapt, darnică de-a dreptul sunt.
Dacă te iubesc, mă ai goală în mijlocul palmei cu tot cu emoții, cu slăbiciuni și vulnerabilități.
Consider important să mă cunoști în lumină.
Să stai întins în pat, cu mine goală în mijlocul palmei, și să-ți vorbesc apoi firesc și transparent fără ascunziș fricos, întâi despre mine.
Și-apoi despre cum văd eu un noi funcțional în relație de cuplu, sugerându-ți că-ți sunt adaptabilă cameleonic nevoilor esențiale.
…pentru că te iubesc infinit și pentru că mă cunosc bine doar iubind iubirea noastră.
Pe care mereu o reîndrăgostesc, întregind-o astfel permanent.
Nu știu alții cum sunt, dar eu iubesc cu soare, fără nori prin suflet, de când mă știu.
De când mă știu cu tine, firește.
Am aflat, da, și că fericirea despre care îmi tot place să vorbesc în genere, căutându-i definiții și sensuri noi ori condimente ce-i trebuie presărate pentru plus de momente de bucurie scurte, care se-mpletesc prin ea, pe-acolo, întregindu-i gustul… mda… deci știu că ea, fericirea, chiar și-n relație de cuplu împlinit, poate avea migrene într-o zi.
Ce pot dura și două zile câteodată, dacă sunt cumva un pic mai puternice ori foarte stresate.
…dar… nu tot anul. Nu!
Nu are cum să-i fulgere cu trăsnet tot mereu. Să uite culoarea soarelui. Să-i uite lumina.
Nu sunt de acord ca fericirea să uite ce-nseamnă fericire.
Să nu-și mai simtă gustul, să-și piardă rostul, rătăcind bezmetic mereu și tot mereu apoi, prin neguri de nefericire.
Căci asta pătesc eu în ultima vreme.
Mă trezesc zâmbind, așa cum m-am obișnuit cotidian, într-adevăr.
Nu uit asta… ba dimpotrivă..!.. încă din vis îmi aștern zâmbetul pe față pentru dimineața ce-mi va urma.
Mă înarmez câteodată și cu răbdare.
Chiar și cu gând de ghinion ce poate să-mi apară-n prag de zi de mâine.
Doar că mi se-ntâmplă ceva ciudat în ultima vreme, aici voiam de fapt s-ajung.
Nu mai este vesel zâmbetul ăsta al meu din zori de zi. Dar nicidecum.
Nici fericit cum îl știam.
E plin de umbre triste. Cam mereu, căci asta mă și sperie.
Mi s-o fi îmbolnăvit pe viață fericirea? Așa să fie oare?
Sau e atinsă doar de-un virus trecător?
Care-mi prescrie, totuși, termen efemer pentru cuplul meu cel împlinit? Atât de fericit ieri??
Și zâmbăreț. Și însorit.
Ieri.
Ori doar alalteieri?
Dar… dar în ce an suntem??…Nici nu mai știu.
Pe Adina o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
