După cum v-ați dat seama deja după ce debitez pe-aci, sunt un ins obișnuit: mai am scurte sclipiri de luciditate, ori altele – și mai rare – de inspirație, printre momente de-o banalitate înfiorătoare. Pe deasupra, mai îs și ardelean – adică mă prind mai greu de niște faze. Mă străduiesc, totuși, să nu rămân în urma evenimentelor.
Una din strategiile mele de supraviețuire (verificată cu succes în ultimii ani) a fost să lucrez pentru firme capital-iste, adică din capitală. Bucureștenii se distreză de-ardelenismele mele, drept pentru care au impresia c-aș fi cumva, într-un fel – pe când eu de fapt, de cele mai multe ori, sunt ori de niciun fel ori pe nicăieri. Iar fac eu ce fac de reușesc să împrumut expresii de-ale lor, fapt care creează confuzie în rândul puținilor mei prieteni clujeni.
Cum oamenii (pe lângă defecte) mai au și lipsuri, mi se-ntâmplă să rămân destul de des fără bani ori, la modul pretențios vorbind, să depășesc bugetul. Exact într-un moment dintr-ăsta, primesc un telefon:
– Buna, Dora sunt, știți c-am vorbit mai demult, oare mai aveți de-nchiriat apartamentul?
Nu-l mai aveam, dar mi-am amintit de discuția ea pe când îl avusesem: Dora era o fată serioasă, o fătuță, de fapt. Hm, da – procesez, balconul ar cam trebui-nchis vara asta, banii – ca de obicei – ajung și nu prea. S-o fac, să n-o fac? Și dacă o fac, cum s-o fac?
– Am avut doi băieți aici care fumau de stingeau, așa că i-am scos și stau numai eu, îi zic.
– Păi, eu nu fumez în casă, doar aveți terasă!
Da, de-asta și vreau să-nchid balconul, fiindcă am ditamai terasa, plătisem termopanele și plăcile pentru acoperiș, și-acum, la debutul lucrării, stau și mă-ntreb: dacă nu-mi ajung banii și de manoperă? Cine știe ce mai apare…
– Nu știu, lasă-mă să mă gândesc. Te sun eu mâine pe numărul ăsta?
– Bine, aștept!
– Pa-pa.
Lucram pentru o editură, ghiciți de unde? Exact, din București. Salariul era mic, oamenii ok – dacă nu puneam la socoteală greșelile gramaticale: trei la fiecare două rânduri de mail. Cel mai mult însă-mi plăceau dialogurile cu colegele. Începeau fix așa:
– Buună, Marius! Unde ești?
Nici salut, adică ba da: bună! Da’ nici una, nici două: unde ești? Nici nevastă-mea nu mă lua așa. În fine, o scăldam cumva: încercam să nu mă ambalez, treceam peste, mă făceam că n-aud întrebarea și răspundeam:
– Bună, X. Care-i treaba?
Și intram în subiect. Unde, de regulă, ele întrebau (stupizenii) iar eu răspundeam (proverbe, maxime și cugetări adânci). La un moment dat situația se detensiona și fetele-mi ziceau, dezarmate, pe post de concluzie:
– Bine, drăguță…
Asta nu pentru că eram drăguț, fiindcă nu (mai) sunt de mult așa. Ci pentru că-i o expresie de București, una caragialescă, un arhaism din vremurile bune, când Bucureștiulului i te adresai la pluralul de politețe – Bucureștii. Undeva prin perioada interbelică, gen: Drăguță, dacă nu te superi – un pahar cu apă!
Sensul ei s-a cam pierdut, iar echivalentul modern aduce mai degrabă cu… găgăuță. Dar nu’ș cum se face că am preluat-o și eu, cu tot sensul peiorativ, fără supărare și fără discriminare. Adică mă mai adresam și fetelor ca și băieților, exclusiv în conversații telefonice, cu apelativul ăsta, ironizându-mi (chit că era un pont de care mă prindeam doar eu) și imitându-mi fostele colege: Biine, drăguță!
În fine, mă decid să-i închiriez fetei apartamentul. Dar eu unde-o să stau? Dau anunț: intelectual serios, angajat editură, nefumător și nepletos, neiubitor de animale – caut chirie central. În câteva zile – ce vorbesc, zile, în câteva zeci de ore – telefon. Andrei Mureșanu: 80 euro, batem palma. Mă mut în chirie, se mută și fata (care avea și ea apartamentul ei), iar lanțul slăbiciunilor suna așa: Dora închiriază apartamentul prietenului ei cu 280 eur – două camere la parter, zonă centrală. Se mută la mine în apartament cu o cameră la 180 eur, iar eu mă mut la etajul unei case din centru cu 80 eur. Toată lumea fericită că economisea 100 euro.
După câteva zile, anunț familionul (ce-a mai rămas din el):
– Vedeți să nu mă mai sunați pe fix, că m-am mutat aproape de voi!
– Știm, vine răspunsul sec al părinților.
– De unde știți? mă mir eu, naiv.
– Am vorbit cu ea. Cine-i?
– Dora, rudă cu Xuleasca, o știi…
– Mda. Și cât îți plătește?
– 100 de euro peste cât dau eu aici, că vreau să-nchid balconul!
– Numai să-ți plătească. Să nu creadă că poate să-ți achite altcumva…
No, fir-ar! Deci chiar așa fraier par? Adică, știu că-s exagerat de politicos cu damele, da’ nu credeam că asta mă face să par, în ochii propriei familii…. of! Și voi, Brutuși? Asta e – cu mâna mea mi-am făcut-o. Între timp, află și prietenii, câți mai am și din ăștia. Unul cel puțin, clujean gen-beget, e mândru nevoie mare că are chiriaș. Mă laud c-am intrat și eu în rândul lor, al proprietarilor:
– Am chiriașă, băi!
Nu pare prea impresionat – noroc că mă sună fata de față cu el, să-ntrebe ceva.
– Buună, Dora! încep eu dialogul gospodăresc.
Undeva pe la mijloc, reușesc cumva (fără să-mi dau seama) să strecor și concluzia miticească:
– Bine, drăguță…
Și închei, apoteotic:
– Pa-pa.
Nu-nchid bine telefonul, că sună iar. Răspund la fel de… proprietar:
– Buună!
Pe la mijloc, zic iar (deja, tic verbal):
– Bine, drăguță!
– A-ham. No și, când ne vedem?
– Bine, te pup!
Și-nchei tot așa:
– Pa-pa.
Închid telefonul c-un zâmbet pe buze. Când ridic ochii din el, văd pe amicul meu cum se chinuie să zică ceva, verde la față.
Într-un târziu, bălmăjește:
– Cuuum, i-o și tragi?
– Cui, mă? nu pricep eu.
– Păi na, chiriașa ta!
– Ce-i cu ea? tot nu mă prind (v-am zis că-s un ins absolut banal).
– I-ai zis: te pup! Adică-ți plătește chirie și te și culci cu ea?
– Nu, mă fraiere, îi zic eu mâhnit, ultima cu care-am vorbit era prietena mea!
Acuma stau și mă-ntreb: toată lumea numai la asta se gândește când aude de chiriașă?
– urmarea, aici –
Pe Marius îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Cât de important e să-ți placă unde locuiești
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.