Când am plecat din țară, în bagaj mi-am pus și limba română. Cum aș fi putut s-o las în urmă? Cum aș fi putut s-o dau la schimb pe limba germană ori spaniolă ori engleză? Cum să mă fi înțărcat de la graiul meu? Limba română e cea mai mare avere pe care am primit-o de la România. O simt intim în carne și-n toate sertarele sufletului, o aud în vene, în bătaia inimii. Bum-bum. Bum-bum! O port în lumina din ochi și-n bujorul din obraz. E zestrea mea! Mi se prelinge pe hârtie așa cum mă jucam în copilărie cu o lingură de miere pe un petic de pâine uns uniform cu unt. Mă joc și-o rostogolesc în spirale, o cobor și-o ridic și-o molfăi flămândă.
Mângâi în românește, alerg și zâmbesc pe românește, dau mâna cu oamenii în limba mea, îmbrățișez și zbârnâi în limba română. Dansez și plâng, și visez, și râd, și urlu în românește. Poate ochii care nu se văd se uită, dar graiul pe care l-am gustat întâia oară, limba în care mama îmi vorbea duios în întunericul pântecului ei, cuvintele românești pe care mi le șoptea tata în păr când eram bolnavă, limba în care bunica mi-a scris pe spatele pozei pe care mi-a dăruit-o înainte să plec, vorbele pe care le-am așezat pe buzele bărbatului iubit, ah, limba, limba mea română, cu ea în pumni și în plămâni mă duc la culcare în fiecare noapte.
Urma mea în lume e românească. Fie că sunt în Germania, în Islanda, în Spania ori în Elveția. Căci doar în limba mea pot spune ”trudă” și ”tată” și ”tihnă”. Și doar în românește simt în adâncime dorul și crângul, și iubirea. Doar în românește pot citi fermecat până la fibra lacrimii și doar în graiul meu matern pot ajunge până dincolo de mustața umorului.
Nimeni, niciodată și nicăieri nu-mi poate smulge comoara limbii mele materne. E ca și cum cineva ar încerca să-mi jumulească ADN-ul din fiecare celulă. Cum? Când m-am născut într-o casă care răsuna de poezii, jocuri și muzică pe românește? Cum? Când primul meu cuvânt de alint a fost ”păpădie”?
Nu vorbesc limba română pe stradă, la serviciu, în casa scării blocului. Nu vorbesc pe românește la magazin ori la gară ori în parc. Nu completez formulare scrise în limba română, n-o aud la radio, n-o zăresc pe afișele de pe stradă, nu-i pot spune pe românește doctorului ce mă doare . Nimeni nu cântă în românește la televizor, nimeni nu se ceartă la geamul vecin aruncând vorbe românești. Niciun copil aici nu bate mingea și urlă ”Gooool!” și niciun bunic nu povestește cu nepotul de trei ani într-o română alintată.
Citiți, scris tot de Laura, “Eu te-am iubit corect gramatical, tâmpitule!“
Dar scriu. Scriu în românește zi de zi. Alea două cărți pe care le-am scris cu patimă, doar în românește și-ar fi putut da întâlnire cu hârtia. Cinci simțuri, câte știe corpul, alea doar pe românește știu să le trăiesc. Și doar un bărbat aș fi putut iubi tandru, până la os, și acela trebuia să fie român. Pentru că atunci când închidem ușa și rămânem doar noi doi, pe românește ne luăm de mână, în limba română pielea vibrează și râsul se ridică spre tavan tot pe românește. Eu doar în limba română știu să mă joc nestăvilit și doar pe românește îmi ies din țâțâni. Doar în română știu cu blândețe să iubesc, să freamăt cu însuflețire și să fiu fericită grămadă. Oriunde aș pleca în lume, oricât de departe de țară m-aș pierde, rămân copilul croit pe românește.
Pe Laura o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
