Mă uit la ea cum leagănă copilul. Apoi îl pune în cărucior și acum mă uit la ea cum leagănă căruciorul. Mi-a fost colegă de facultate. Și acum legănă. Când copil, când cărucior. Altele au trecut la next level. Nu mai leagănă. Îl țin de mână.
Și ele sunt pe picioare și eu pe trotinetă. Și n-am nimic de legănat ori de ținut de mână. Am de pedalat. Și n-am nici frigider unde să țin laptele. Și nici loc în pat. Nici măcar eu nu am loc în pat, de câini. Că așa vreau. Să adorm între câini care fie îmi sforăie în ureche, fie îmi adorm pe piept, ori pe gât.
Și mă întreb dacă am greșit. Că ele-s multe, și noi, ăstea fără, suntem tot mai puține. Și mă întreb dacă sunt greșită. Dacă am ales nepotrivit. Pentru că de acum sunt convinsă că viața e 90% alegere, iar restul, nu știu. Inconștient, probabil. Care devine tot o alegere, când îl cunoști. Dacă e așa cum spun ei că trebuie să fie: cu verighete, și popă, și primar și celulă… a societății, bineînțeles?
Și cuget și mă întreb: bine, bine, dar cum să fac? Că-s singură și viitorul nu sună cum spun ei că ar trebui să fie bine. Și parcă îmi e bine. Dar ei spun că nu, nu îmi e. Și devin confuză. Mi se face un pic teamă, să nu fi rătăcit calea dreaptă. Dar numai un pic. Și vreau să aflu adevărul. Mă așez la o terasă, închid ochii și îmi umplu plămânii de mirosul de cafea proaspătă și bună. În urechi îmi sună: ”Tu est si belle, Emmanuelle…”. Și mi-e așa de bine. Sunt liberă. Sunt, pentru că mă simt. Și fericită. Și fredonez. Nu mai aud și nu mai văd nimic din ce nu-i adevărat pentru mine.
Sunt vie. Atât de vie de nu îmi mai încape viața sub piele. Dă în clocot. Arde. O simt în stomac și de acolo, val vârtej pleacă în toate organele. Și deschid ochii că nu mai stă, nebuna, doar prin mine. Vrea să iasă și prin ochi. Și văd copaci verzi. De un verde atât de împlinit, că doare pe retină. Știu. Cu sufletul știu că doar asta contează. Asta. Viața. Ceea ce ei fac, ori spun, ori gândesc, al lor este. Și doar al lor.
Nu mă așteaptă primul cuvânt, ori primul pas, ori prima zi de grădiniță sau școală. Dar mă așteaptă marea. Și plaje sălbatice. Așa, ca mine. Unde oamenii vin și pleacă, și încearcă să le îmblânzească, dar, cumva, muntele și mare își fac loc printre urme de om, și sapă din nou în țărm. Și el se reîntoarce la natura lui. Se scutură și doar îl găsești din nou neîmblânzit. Și contează și asta.
Și mă așteaptă rochia nouă și neagră pe care o voi îmbrăca deseară la întâlnirea cu mine, într-unul dintre cele mai frumoase restaurante din oraș. Iar acolo mă așteaptă o masă și o sticlă cu vin, și o să fiu mai aproape de stele, la propriu, pentru că terasa e pe acoperiș.
Și nu îmi mai e frică. Nici urmă de dubiu ori întrebare. Îmi dau seama că am tot ceea ce contează. Pentru mine.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Comanda de mâncare în Popești-Leordeni e mai simplă ca niciodată! Vezi meniul Qzeen
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
