– Aura, moare Bluni! Ajută-ma, te rooog! a fost strigătul disperat cu care m-a trezit la telefon sora mea mai mică dintr-un vis ciudat, prevestitor aproape…
În dimineața zilei de 22 august, în Călărași, în zona Poșta 4, au murit patru animăluțe. Moartea lor a fost teribil de chinuitoare. Toate patru aveau suflete. Unul dintre acestea avea și un nume, o familie, un cămin, mulți prieteni.
Bluni, căci despre el este vorba, a trăit aproape zece ani în familia noastră. Cățelul Bluni avea carnet de sănătate, medic veterinar, era vaccinat, deparazitat, îngrijit și, mai presus de toate, primea iubire. Și o primea atât de recunoscător, că simțea să o dea înapoi înzecit. Nu o dată m-am simțit copleșită de sentimentul de inferioritate față de puritatea cu care iubea ghemotocul ăsta de blană.
Bluni nu era ranchiunos, răzbunător. El nu reacționa la durere (așa cum fac adesea oamenii, instinctual), el oferea un răspuns. N-am să uit niciodată cum, dintr-un accident stupid, l-am călcat puternic. Mi-a stat inima, am știut că l-am rănit. M-am aplecat să-mi cer iertare și el m-a lins pe mână… Nu mi-a dat niciun semn că ar suferi. A început să șchiopăteze abia de a doua zi, după ce am plecat eu… Vă dați seama?!
Câți oameni sunt în stare de atâta profunzime?! Câți oameni știu să răspundă, nu să reacționeze, și să răspundă cu iertare imediat, fără nici cel mai mic impuls primar, acela pe care noi oamenii îl numim chiar instinct animalic?!
Nici măcar eu nu sunt încă în stare să-l iert pe cel care a pus intenționat ”calul troian”, resturi de mâncare și oase îmbibate în otravă. Și nu orice fel de otravă, ci Furadan. Pentru ca cei care ingerau chiar și o fărâmă să nu aibă nicio șansă de supraviețuire, fie ei animale sau copii mici. Omul a otrăvit un părculeț public, un loc în care răsună zilnic râsetele a zeci de copii de toate vârstele. De data asta au fost doar animale, dar mâine?
Bluni a murit în chinuri pe care nu aveți cum să vi le imaginați. Nici eu nu pot. Au fost manifestări pe care mama și sora mea n-au fost în stare să le descrie în amănunt. N-am insistat, e prea dureros.
Sora mea abia dacă reușea să nu-l scape din brațe, așa de tare convulsiona. A alergat la medicul veterinar. I s-au făcut toate procedurile, chiar și de resuscitare. În zadar. Furadanul învinge întotdeauna. De data asta, și-a învins chiar și recordul, cred. A câștigat o moarte în doar 20-30 de minute.
Mâna asta de om, Ioana, sora mea, a trecut pragul tuturor instituțiilor avizate, Poliție, Direcție Sanitar Veterină, Primărie, Hingheri, fără rezultat. Tot ce a reușit să obțină a fost empatia oamenilor care păzesc aceste instituții. Ei i-au văzut suferința în ochii umflați de atâta plâns… A primit îmbrățișări, încurajări de la oamenii simpli și ridicări din umeri de la persoanele în funcții.
Adorm greu noaptea și nu scap de imaginea lui Bluni zbătându-se să scape de arsura de dinăuntru… Mă simt legată de mâini și mă consumă neputința. Nu am cum să-l fac pe acel om să plătească în fața legii, nu fără ajutorul autorităților, dar pot să fac ceva pentru Bluni. Nu să schimb mentalitatea oamenilor, e mult prea mult, pentru asta e nevoie de încă zeci de ani, dar pot să sensibilizez prin experiența asta împărtășită. Tot ce sper este să transform indiferența în empatie:
Oameni care nu iubiți animalele, eu vă înțeleg. Nici eu nu am fost în stare de sentimentul acesta nobil de iubire a ființelor fără grai până să-l cunosc pe Bluni. El a fost primul animăluț pe care l-am mângâiat.
Vă respect și vă susțin în dorința de a trăi într-o societate civilizată, cu animale de companie înregistrate, fără câini de stradă, ai nimănui, care se pot organiza în haite. Dar nu pot fi de acord cu soluția pe care o avizați și voi, închizând ochii la atrocitățile din jurul vostru, pe străzi sau în adăposturi.
Vă rog, găsiți alte soluții de înlăturare a acestor suflete, fără violență. Sesizați organele abilitate (poate vouă vă vor răspunde solicitărilor) când un seamăn de-al vostru abandonează animale. Asta este marea problemă, de fapt.
Lupta asta între iubitori și neiubitori de animale nu aduce beneficii niciunei părți, doar creează cadru de desfășurare pentru niște barbari. Ei nu caută decât motive să-și descarce complexele, frustrările, durerile. Sunt oameni bolnavi, care au nevoie de ajutor specializat. Ei stau printre noi și vor acționa cu barbarie sub deviza ”Vreau o societate civilizată!” până când veți înțelege să faceți front comun voi, oamenii cu adevărat civilizați, de o parte sau alta a baricadei.
Îi puteți recunoaște imediat, au ochii plini de ură, amenință, insultă. Ei sunt adevăratele pericole, mai animale decât animalele însele. Cum este acela care a pus otravă într-un loc public, fără conștiința că ura lui ar fi putut ucide și un copil de vârsta fiului lui, pentru că are unul.
Mi-ar plăcea să-i vedeți ochii surorii mele. N-ar mai fi nevoie de niciunul dintre cuvintele mele…
Pe Aura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
