Era nebună. Era altfel. Nu se voise. Devenise așa. Îi plăcea. Viața o învățase că nu trebuie să se supună standardelor. Că logica generală nu are nimic de-a face cu logica inimii, care, până la urmă e tot ce contează.
Era prietena boschetarilor din oraș. Mergea desculță, pe stradă, în toiul zilei, dacă nu mai putea suporta pantofii. Nesupusă. Era săbatică. Sălbăticită, mai întâi. Apoi îi devenise natură, sălbăticia. Trăise după reguli. Pierduse mereu. Așa că a decis să schimbe tactica. Să lase deoparte regulile și să trăiască așa cum și când avea chef. Ce dacă o făceau curvă? Ce dacă o numeau nebună? Ce dacă rămăsese aproape singură? De fapt ei nici nu îi plăcea prea mult compania altor oameni. A lui, da. Dar nici pe el nu îl voia mereu alături. Că i se făcea dor de ea și numai de ea uneori. Și atunci pleca ori îl alunga. Blând. Mereu. Că doar nu îi făcuse nimic rău.
Așa, sălbatică, s-a trezit într-o zi fără frigider. Era o combină frigorifică care costa cam cât salariul ei pe o lună. Îi plăcea. Că era frumoasă. Și era și nouă. Și-o făcuse cadou de Crăciun, pentru că așa avusese chef. Să umple spațiul gol de pe hol. Și apoi a observat că umpluse inutil un gol, care, de fapt, îi dădea spațiu. Ca în viață. De multe ori alegem să umplem goluri, chiar dacă nu de asta avem nevoie. Dimpotrivă, avem nevoie de spații largi, ca să putem respira, să ne putem întinde în tihnă, să ne putem plimba nestingheriți prin noi și viața noastră.
”Cum poate asta să trăiască fără frigider?”
I-a dat-o vecinei de vizavi. La fel a făcut și cu fotoliul, apoi și cu dulapul. Să vândă? Nu îi trecuse niciodată prin cap să își vândă lucrurile de care avea nevoie. Ea nu era afaceristă. Nu făcea profituri. Nu dădea doi bani pe bani. Se gândea doar că un alt om are mai mare nevoie de ceea ce ei nu îi mai trebuia. Așa că îi dădea. Nu se gâdnea că cineva o păcălește ori se folosește de ea. Simțea, făcea.
”Cum poate asta să trăiască fără frigider? Cred că e un pic nebună”. Și bine că era. Că altfel el nu mai venea la întâlnire cu becul în mână. I-a stârnit curiozitatea fata asta, nelalocul ei, așa că a invitat-o la cafea. Știa că ea vrea bec. Și i-a adus bec. Ea nu se aștepta. ”E nebun. Ce bine”, s-a gândit și i-a zîmbit în colțul gurii. Asta i-a unit, la început: faptul că ea nu avea frigider, iar el venise cu un bec. Numai bine. El i-a adus lumină în viață, iar ea l-a învățat cum să trăiască în căldură. L-a topit. Bine, asta a făcut-o și când l-a privit direct în ochi. Mai mai că lui i s-a prelins sufletul pe sub masă.
Și al ei la fel. Și li s-au întâlnit sufletele exact acolo: sub masa unei terase din centru. Și s-au jucat de-a v-ati ascunselea printre picioare de trecători și picioare de mese. Se găseau mereu. Și se întorceau înapoi la cei doi, care nu mai conteneau să se bucure de întâlnirea lor.
Ce a ieșit din întâlnirea asta, a nebunilor? Nebunie, ce altceva?
Citiţi şi
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
