Se uita în oglindă și nu îi venea să creadă. Deja băteau la ușă. Lasă. Avea timp. Au trecut 43 de ani. Mai pot aștepta câteva minute. Ea, în rochie albă. Cu voal și mănuși până la cot. Adevărul e că nicicând nu fusese mai frumoasă ca în momentul ăsta. Era fericită. Da, și liniștită.
Și tot nu îi venea să creadă. De când se știa, își jurase că ea nu va face pasul ăsta. Că iubirea nu trebuie parafată. Că, dacă doi oameni se iubesc, nu trebuie să o declare, oficial, în fața nimănui. Ea, care nu credea în căsătorie. Uită-te la ea! Mireasă la 43 de ani.
Când îl întâlnise, era un pic temătoare, un pic ar fi vrut din nou să iubească. Bineînțeles că avea un bărbat al visurilor ei. Iar el nu corespundea mai deloc. Avea simțul umorului. Aia da. Dar în rest, nu avea o minte sclipitoare, nici nu era rupt din reviste. Nici frumos, nici urât. Dar era bun. Al naibii de bun și altruist. Și o făcea să râdă. Și ghicea, așa, de la început ce și cum vrea. Îi ghicea stările și de multe ori și cauza lor.
Iubirea e vindecătoare
În seara aia, în care el se întorcea de la serviciu, a bănuit ea că își va petrece restul vieții alături de el. Nu prea mai îndrăznea să viseze, la vârsta ei. Dar nu știe cum, senzația aia și-a făcut loc în sufletul ei și a crezut din nou. Era nouă seara. A sunat-o. Ea nu se simțea bine. Îi venise ciclul. I-a spus-o așa, ca fapt divers, povestind despre cum le-a mers ziua. Fără să ezite, el i-a spus: ”Aș vrea să vin să te țin în brațe și să dormim împreună în noaptea asta. Cred că ți-ar face bine”. Și ea a acceptat.
Apoi au urmat multe alte nopți în care au dormit împreună, piele peste piele. Și dimineți în care se trezea cu el respirându-i ușor pe ureche. Iar ea zâmbea, liniștită. Zâmbea, din nou, dimineața. Pentru că el respira. Ce ciudat, nu? Simplul gând că bărbatul tău e în viață să te fericească. Se și mira că mai era capabilă de asemenea sentimente. Dar uite că iubirea e vindecătoare și purifică sufletul.
Așa a trecut un an. În vara următoare au plecat împreună în concediu. În Sicilia. Ea voia de mult să vadă insula, iar el, la rândul lui, iubea marea. Acolo, într-o dimineață, când ea s-a întors din larg, l-a găsit pe nisip privind-o. Era atât de liniștită privirea lui, aproape ca și marea. Și caldă. Tot ca și marea. A întrebat-o simplu: ”Vrei să fii soția mea? Nu am crezut niciodată că voi spune asta, nu am simțit niciodată că vreau să îmi petrec tot restul vieții lângă o femeie. Ești prima. Știu că tu nu crezi în asta, dar mi-aș dori să te văd în rochie albă și cu buchet de margarete în mână”. Habar nu are de unde a ieșit cuvântul ăla: ”Da!”.
S-au întors logodiți neoficial. În fața mării. Și iat-o acum, cu riduri în jurul ochilor și al gurii, cu buchetul ăsta superb de margarete, privind în oglindă o imagine care atâția ani i s-a părut o minciună. S-a uitat fix în ochii ei, în oglindă, și-a zâmbit și și-a spus duios: ”De câte ori ți-am spus să nu mai spui niciodată, niciodată? Nici până la vârsta asta nu te-ai învățat minte”.
Băteau la ușă. Și-a luat buchetul alb, pe care i-l pregătise cu atâta drag și emoție Mihaela, prietena ei de-o viață, și a ieșit. Liniștită. Împăcată. Frumoasă. Până când moartea îi va despărți.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
