Pe măsură ce anii trec, viaţa cică evoluează însă, spre deliciul observatorilor externi şi spre disperarea celor implicaţi direct, există anumite aspecte ale sale care înţepenesc în timp, precum liftul între etaje. Unul dintre ele este viaţa la bloc. Nu contează că este bloc nou, personalizat de fiecare locatar în măsura în care portofelul şi gustul i-o permit, că atmosfera pare occidentală, iar zona, rezidenţială. Nu contează nimic, pentru că viaţa la bloc, aia de care râdeam acum mai bine de 10 ani la seriale uşurele, româneşti sau… spaniole, că nici la alţii nu e altfel, va spun eu, că-s păţită, continuă să fie o telenovelă pentru oamenii cu nervi sănătoşi.
Revenind însă la blocurile „şmechere” ale capitalei, vizita mea prelungită la o prietenă m-a ajutat la nostalgie, rememorând duios anii ’80 din copilăria-mi într-un bloc al capitalei în care bătutul în ţeava caloriferului de fontă, nu ca acum, din oțel, era ridicat la rang de socializare cu vecinii, inundaţiile – metodă de divertisment săptămânal, iar scandalurile ţineau loc de filme de acţiune, lipsă de pe ecranele televizoarelor la vremea aceea.
Prietena mea stă la etajul 8, iar deasupra mai are câteva etaje, dintre care doar mansarda prevăzută în proiectul iniţial. Că aşa e la noi. Blocul nou şi scump al naibii este perfect, dacă nu ar avea locatari şi, în directă legătură cu aceştia, nişte vagi probleme fonice. Mă rog, nu chiar atât de vagi. De fapt, adevărul este că se aude tot: de la răsucitul cheii în uşă, până la aprinsul luminii cu un „clic” hotărât şi limpede. Dacă ţinem seama că aceste sunete duioase vin de la două apartamente distanţă, tabloul sonor este cât se poate de consistent. Deasupra prietenei mele stă o familie cu doi copii. Mici. Iar într-o laterală, nişte cântăreţi al căror repertoriu este deja cunoscut pe dinafară de juma’ de cartier.
În prima noapte, pe la ora 2 spre 3, fix când câştigasem în vis o vacanţă exotică şi eram pe picior de plecare, mă trezesc brusc, sub agresiunea directă a unor trosnituri şi ţipete susţinute. Ezit între război şi cutremur şi încep să alerg ca bezmetica prin casa nouă, nenimerind chiar din prima camera prietenei mele, dar nimerind fără greş toate colţurile mobilelor. Ea era deja trează, mă invită în bucătărie unde pune de cafea, că tot nu mai aveam şanse la somn cu zgomotul care nu părea să se termine în curând, trântește și ea cu năduf câte ceva în chiuveta Franke (știu, că și eu tot din aia am) şi îmi povesteşte resemnată că e vecinul de alături.
Bărbat la vreo 30 de ani, neînsurat, al cărui apartament îl cumpărase mamiţa, cu o foncţie aşa şi pe dincolo pe undeva mai de seamă, drept care omul se simţea dator sa amorseze investiţia cât mai profitabil, aşa ca de vreo 3-4 ori pe săptămână are invitate. La pat. Aşa se explică şi ţipetele. I-am propus să mergem la uşa individului. Atunci, noaptea! Ceea ce prietena mea deja făcuse, fără mare rezultat. A, ba, da, a doua zi, pe scara blocului, femeia din apartament a întors capul, astfel încât să nu poată fi recunoscută. Apoi, la puţin timp, istoria s-a repetat în toiul nopţii: uşa trântită, televizorul la maxim, şi apoi… haosul fonic. Tot la ore aşa mici, precum azi. Ba chiar vorbise şi cu administratorul blocului şi chiar şi cu madam Boulescu – mamiţica respectivului, înfiptă în situaţie datorită spatelui pe care considera că locul de muncă i-l garantează – undeva prin instituţiile statului. Ascultase fără interes problema şi concluzionase rapid, fără drept de apel:
– Domnişoară, dumneavoastră aveţi o problemă cu virilitatea fiului meu. Dacă îi mai bateţi noaptea la uşă e posibil să vă răspundă în p*ţa goală, să vă învăţaţi minte…
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
