Și-a venit, de vreo două decenii, un tsunami de schimbări peste noi. Valuri de cabluri, colaci de cabluri, cabluri peste tot, trântite în munți de cabluri, așezate în teancuri, desfășurate anevoios, cu miros chimic de plastic ars. Le-am văzut venind, le-am așteptat. Noi le făcusem.
Cablurile s-au întins, noapte și zi, pentru mii de kilometri, prin pământ și prin ape, peste case, peste dealuri, în mănunchiuri de milioane de kilometri de cabluri subțiri și negre ce au îmbrăcat clădirile, au intrat în dormitoare, au adus internetul la degete, au deschis virtualul cu generozitate și ne-au lăsat, pe toți, la intrarea în cealaltă lume.
Copiii – martori ai controversatelor aselenizări televizate în alb-negru, înțărcați cu lemn, sticlă, fier și pânză la metru, noi ne-am pomenit drogați de claritatea culorilor unor ecrane din ce în ce mai sofisticate, de viteza mesajelor, de frumusețea peisajelor altor locuri din lume, de nebănuitele inflexiuni ale muzicii impecabil imprimate și procesate, îndeajuns cât să nu mai vrem vreodată a vedea calea înapoi. Și, ca și noi, toți adulții planetei, părinții de azi au fost luați de tsunami. Atunci s-a rupt filmul continuității generațiilor.
Atunci, la contactul cu virtualul, noi am început a cugeta cine suntem, care ne este locul, menirea, ce am vrut și unde-am ajuns și, mai mult, am început a percepe secunda gonindu-ne de la spate, tic-tic-tic. Prima măsură: am anunțat că refuzăm să mai îmbătrânim. Decum cablurile au luat stăpânire peste locurile noastre, și profesiile, cândva bătute-n cuie, au luat-o la vale, cu o rată de schimbare fundamentală la fiecare doi ani și jumătate.
Ziua s-a comprimat, informațiile ne-au invadat în ciclu de 24/7. Iar noi ne-am oferit cu larghețe spre a fi bombardați, inundați de tehnologie și am intrat cam neîntrebați în morișca schimbărilor de roluri, de sarcini, de responsabilități. Din birouri au dispărut birourile. Am început a lucra de acasă, pe laptopuri. Birourile acoperite cu furnir au zburat din încăperi, la fel lămpile de birou, agrafele, teancurile de foi și de dosare, telefoanele cu fir spiralat, mașinile de scris, scrumierele, riglele, creioanele. Computerele, cai neîmblânziți la început, ne-au înspăimântat și încurajat, deopotrivă. Toate s-au petrecut sub ochii noștri.
Drept rezultat al turbulențelor create de sprintul tehnologic global, au început a se clătina pilonii familiei. Familia, ca și concept, a fost minată. Miracolul ecranelor a trimis pe plan secundar privitul propriilor noștri copii, în ochi. A crescut autocunoașterea fiecăruia, i-am alocat tot mai mult timp. A sporit tăcerea dintre noi. Am experimentat extrasenzorialul, am căutat și, adesea, am găsit celelalte fațete ale identităților noastre. Și am tăcut și mai mult.
În jurul nostru au apărut copiii cu ochii albaștri, precum luminile sofisticate ale ecanelor, copiii cărora niciunul dintre noi nu mai are răbdarea să stea să-i povestească ce are de povestit, întru continuitatea familiei. Îi expediem și pe ei în tehnologie, cu înfrigurare, ca nu cumva să piardă ultimele montaje artistice în HD. Le spunem arar despre străbunicii lor și despre cum se-nvârtea roata vieții și ne-ntrebăm dacă asemenea fragmente de istorie a familiilor mai merită transmisă, dacă mai are vreo audiență printre copiii noștri. Eu cred că nu. Se rupe istoria familiilor, cu bună știință, la noi.
Copiii noștri, prinși în jocuri virtuale performante află, din camera lor, prin ușa întredeschisă, că părinții lor eventual divorțează. Mare chestie. Empatia le este șubredă, programată să salveze foci și greieri, dar nu și familia căreia le aparțin. Așa că nu se opun, doar asistă la polemici și schimburi de email-uri acide. Copiii noștri, în semi-trezia lor, n-au noțiunile de pericol, de nesiguranță. Singurătatea le este, încă de la prima tabletă primită cam pe la vârsta de doi ani, starea naturală. Ei nu protestează, ei nu se opun, ei văd părinții argumentând și nu diferențiază drama reală de vreo pierdere într-o bătălie virtuală, ba dimpotrivă.
Copiii noștri nu știu să spună poezii. Și nici povești. Amestecă iubirea cu sexul. Flirtul le este fie arogant, fie submisiv. Nicio bancă din parc nu mai poartă scrijelitura vreunui briceag de băiat îndrăgostit în ultimii ani. În schimb, ca oile, leagă lacăte de amor la balustrăzile podurilor, lacăte de serie, fără de vorbe, toate la fel.
Cărțile vechi mor neîmpărtășite, mor tot mai urât, în anonimat. Scriiturile fără poze merg pe foc. Amintirile frumuseții vieții reale se vor opri, cel mai pobabil, la generația noastră.
Fiică-mea Diana, săptămânile trecute a cumpărat o legătură de chei turnate în fontă, imitând design-ul cheilor vechi, medievale, de porți de cetate. Cheile au ajuns în display pe un perete și arată frumos, chiar frumos. Va fi interesant ce va înțelege fiica ei, Julia, astăzi în vârstă de un an, copil cu o neobișnuită atracție față de ecranul-poartă spre virtual, din rostul acelor chei. Nimic, știu. Când ea va crește, cheile, toate cheile vor fi fost demult ieșite din uz.
Furtunile continuă, sub ochii mei, acum când scriu cablurile negre, în mănunchiuri se topesc discret, dispar și în locul lor cresc cutii-routere de retransmisie. Aștept curentul electric wireless, vine și el cât de curând. Iar copiii Juliei vor întreba, probabil, cum era când băgai ștecherul în priză.
De deasupra, stelele, confortabil așezate în fotolii, ne rotesc, c-un deget, planeta, încă și mai repede.
Pe Magdalena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
