”Iubesc o femeie”. Acestea sunt vorbele unei femei şi se regăsesc într-o confesiune dureroasă către prietena ei. E o poveste reală, peste care am dat întâmplător zilele astea. Nu că ar părea ceva ireal în dragostea unei femei pentru altă femeie. Nu, povestea e puţin mai complicată. ”Femeia iubită” este, de fapt, bărbatul cu care e căsătorită de mulţi ani. Bărbat cu care are în comun, pe lângă multe altele, şi doi copii. Şi pe care îl găseşte în pat cu un alt bărbat, într-o ipostază mai mult decât tandră, interpretând rolul ”femeii”.
Bun, nu e o poveste chiar atât de surprinzătoare, se întâmplă şi la case mai mari. Surprinzătoare mi se par reacţiile protagoniştilor. Bărbatul susţine cu tărie că nu se poate rupe în două. Conştientizează situaţia, dar nu-şi poate nega sentimentele. Spune că, pe de o parte, o iubeşte pe ea şi nu-şi poate închipui viaţa fără cei doi copii. Pe de altă parte, nu poate renunţa sub nici o formă la amant, pentru că-l iubeşte şi pe el. Femeia, la rându-i, are nişte sentimente foarte profunde pentru soţ, plus o istorie de viaţă în comun, plus cei doi copii. E chinuită de durere, de dezgust si de nehotărâre în privinţa viitorului.
Aici apare dilema. Apar întrebările. Până unde poate să meargă iubirea? Sau, mai bine zis, este aceasta iubire? Iubirea bărbatului este alcătuită din două iubiri? Sau din jumătăţi alăturate? Este un cerc vicios în care se învârt cei trei protagonişti şi personajele colaterale, copiii? Era diferit oare dacă amanta era femeie? Se putea accepta mai uşor? Ar fi fost mai simplu de gestionat situaţia?
Este el un monstru de egoism fiindcă vrea să aibă totul? Sau e un tată bun pentru copii şi nu vrea să-i părăsească? E un soţ care nu poate renunţa la tot ce a construit împreună cu ”jumătatea” lui oficială? Suferă şi el, oare, fiindcă e împărţit în două?
Este ea oare de admirat pentru faptul că iubeşte atât de mult încât, deşi e sfâşiată, oscilează în luarea unei hotărâri? Este oare aceasta o iubire întreaga, ”la bine şi la greu”? Este iubirea ei de femeie cea care îi îngreunează hotărârea? Sau e statutul de soţie şi mamă cel care o împiedică?
Ştiu că nu-i simplu. Nimeni nu poate hotărî în locul lor. Nimeni nu are dreptul să judece atâta timp cât nu trece prin ceea ce trec ei. Şi cred, sincer, că sfaturile ar fi de prisos, în special dacă sunt necerute. Însă o părere putem avea fiecare. Iar dacă mă întrebaţi pe mine, răspunsul e unul singur. Eu nu m-aş mulţumi cu jumătate de iubire. Nu mi-aş împărţi bărbatul cu nimeni, fie acea persoană bărbat sau femeie. Aş prefera o rană adânca ”acum”, decât un compromis îndelungat și dureros. Aş alege ruptura, fiindcă aş fi conştientă că există posibilitatea unei vindecări. Aş prefera de o mie de ori să merg mai departe, pentru că asta îmi va da şansa să găsesc o iubire reală. Căci, o cred cu tărie, o jumătate de iubire este o jumătate de nimic.
Pe Aurelia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
