E frumos la ţară. Tare frumos. Parcă e o altă lume! Jur că nicăieri n-am fost mai aproape de natură. Cu câtă nostalgie îmi amintesc de privata din fundul curţii! De găurica aceea în formă de inimioară, care ţine loc de geam. De scaunul de lemn atât de înalt încât abia ajungi cu picioarele în pământ şi simţi nevoia să le bălăngăni întruna. Și de atâtea clipe petrecute acolo… Ia uite cum m-a luat valul… Haide mai bine să vă povestesc de capră.
Ştiţi zilele alea îngrozitoare de vară, când nu mai poţi de cald şi-ţi vine să pleci unde-oi vedea cu ochii? E, o astfel de zi era când ne-am hotărât să mergem la ţară. Eu cu bărbatu-meu, cumnatul cu nevasta şi nişte veri. Bomboana pe colivă, socrii mari. Casa bătrânească era tot acolo unde o lăsasem anul trecut, singură-singurică. Fiindcă n-am fost destul de iuţi de mână, ne-am ales cu singura odaie pe care nimeni n-o voia. Chiar lângă socri. Şi dacă, ferească sfântul, voiai să iesi afară, n-aveai decât să treci pe acolo. Ne despărţea o uşă, care nici aia nu se închidea ca lumea. Nu m-ar fi deranjat toate astea, dacă n-aş fi bănuit deja surpriza ce va veni la căderea nopţii, când ne-am băgat în pat. Soţul cu mine, desigur. N-avea stare mititelul de el, simţeam eu bine. De la aerul tare de ţară, omul era cu chef. Se foia, se lipea de mine… mă rog. Eu mă făceam că nu pricep. Dar el, ca Ana lui Manole, cu cât e piedica mai mare, cu atât e mai îndârjit.
-Măi, stai cuminte că ne-aud ai tăi. El îi dădea înainte cu ale lui. Nu, că el vrea, că nu mai poate, c-o fi, c-o păţi. Că ce treabă au ăia bătrâni cu noi. Oricum sforăie amândoi şi nu se aude nimic până dincolo.
-Bine, zic, hai. În linişte. Ce linişte? Că linişte era afară, în restul casei, oriunde, numai la noi în cameră nu. Cum scârţâia patul ăla, mai rar. Iar eu stăteam de ziceai că sunt împăiată, cu urechile ciulite. Mi-era frică să şi respir, ca să nu fac cumva vreun zgomot. Nici nu începuserăm noi bine, şi ia uite că mă pomenesc cu ceva în ochi.
-Stai niţel! Aoleu!
-Dar ce ai, dragă?
-Mi-a intrat ceva în ochi.
Nu râdeţi, îmi căzuseră nişte bucăţele de tencuială de pe tavan… în ochi…V-am spus, casa era veche. În sfârşit, totul e bine când se termină cu bine. Am aşteptat puţin să se liniştească spiritele. Apoi m-am ridicat din pat cu gândul să mă duc în grădină, ca tot omul. Pun mâna pe clanţă, apăs biniiişor pe ea, ca să nu-i trezesc p-ăia bătrâni. Dau să ies şi simt că plesneşte fierea-n mine: doi ochi galeşi mă priveau în întuneric. N-apuc să ţip, că ceva păros începe mă pipăie. Şi o limbă umedă mă linge cu nădejde. Ce-o fi fost în capul meu atunci, nici nu mai ştiu. Dar bine că n-am urlat ca proasta, să trezesc toată casa, când capra mă înghesuia de zor. Da, oameni buni, era o capră. Asta era. Intrase şi ea în casă, că găsise uşa deschisă. Cred că nu mai avea ce roade prin curte…
Am condus uşurel capra afară şi mi-am continuat mica excursie nocturnă, cu scopul precis de a ajunge la privată. Ajung. Acolo, ce să vezi? Soacră-mea pe tron, în toată splendoarea ei. Cu uşa deschisă, fiindcă bec nu era. Mi-am aşteptat cuminte rândul, apoi m-am întors în pat. Aproape aţipisem, când aud:
-Au, au! şi-l simt pe bărbatu-meu cum se ridica-n c*r şi începe să dea din picioare. Deja mi se sculase păru’n cap!
-Ce-ai mai păţit? îl întreb cu inima în pioneze.
-M-a muşcat ceva de picior!
-Culcă-te, ai visat, l-am sfătuit. Chiar nu mai aveam chef de alte aventuri în mijlocul unei astfel de nopţi.
Dimineaţă, la prima oră, altă belea. ”Hait, zic, simţind că se trezeşte, să vezi că-i vine iară!” Mă-nfiora şi numai amintirea nopţii trecute, dar acum? Lumina zilei bătea în geam, cocoşii cântau, socrii mişunau pe dincolo, prin aşternuturi. Am zis bogdaproste când l-am auzit:
-Ştii cumva pe unde sunt papucii mei?
-De unde să ştiu ce-i cu papucii tăi?
-Mă gândeam că i-ai luat din greşeala azi-noapte, la veceu.
-Si dacă-i luam, îi lăsam acolo? Caută-i bine, că sunt pe-aici!
Normal că nu-i găsea, fiindcă el nu găseşte nimic niciodată. Degeaba îi explic eu: ”Omule, uită-te după un lucru pierdut exact acolo unde nu are ce să caute. Nu am dreptate?” Foşnea, pufnea, nu găsea şi pace. Mă ridic: ”Băi, nu se poate. I-o fi mâncat capra??” Dau să cobor din pat. Dar şerveţelele mele unde sunt?? Doamne, zic, casa asta e bântuită. Capră la miezul nopţii, lucruri care dispar…”
Papucii i-am găsit până la urmă. Erau sub pat, pe undeva prin fund de tot. Aveau şi o gaură în talpă. Nişte jivine ciudate, cu dinţi, îi târâseră acolo, să-şi facă de cap cu ei. Şoareci. Probabil li se păruse prea tare călcâiul lui bărbatu-meu. Şerveţelele dispăruseră însă fără urmă. Le mâncaseră cu totul, probabil ca aperitiv la papuci. Iar dacă noaptea aceea de coşmar avea să mai dureze, cine ştie ce ne-ar mai fi mâncat…
Asta a fost povestea de la ţară. Cu şerveţelele, papucul, şoarecii si capra. Cu scârţâielile şi muşcătura. Cu soacra pe veceu. Și cu sex.
Pe Aurelia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
