Mă credeam mică şi surprinsă de imaginea tuturor dorinţelor mele, înaintam fără frică spre un absolut. Îmi încredinţam cugetările naturii, corpul mi-l dezgoleam de patimi, iar în lumina soarelui mă lăsam pătrunsă de declin. Sfâşiată oarecum de durere, de iubiri trecute şi prezente, de prea multe pahare cu vin înghiţite şi de prea mult scrum scuturat în vânt, mă hotărăsc să îmi poticnesc amarul la marginea unor copaci, prea bătrâni pentru a mă înţelege. Cu ochii închişi şi aproape dezgolită de amintiri, mă predau soarelui, lăsându-mă încătuşată de razele puternice. Mă simţeam bine, într-un sfârşit, gustând până la infinit acele minunate simţuri.
Expiram, inspiram, expiram lacrimi pierdute, inspiram dragostea soarelui, relaxându-mi plămânii şi creierul murdar de la atâtea nejudecăţi, patimi plus alte sinchiseli lumeşti. Probabil am păcătuit mai mult decât puteam îndura suferinţa, am fost şi om, şi femeie, şi copil şi… acum ce sunt? O bucată de carne… frântură dintr-o poveste nescrisă, o idee, neînţeleasă încă.
Mă hotărăsc într-un final să mă dezbrac. În jurul meu nu era nimeni, aşa că aş fi putut încredinţa trupul gol de femeie, în siguranţă – soarelui.
– Aş putea face dragoste la nesfârşit cu tine, dragul meu! Visez un an întreg la tine, mă visez cu ochii închişi, transpirată, şi gâfâind de plăcere. Cu tine aş putea să îmi înşel toate iubirile, cu tine aş putea să îmi chem amanţii şi să îngropăm aici tot ce nu am putut îngropa de văzul lumii, de ochii mult prea invidioşi de fericirea mea şi a lor. Ştii deja, exist pentru iubire, exist pentru a mă desfrâna, exist pentru a înţelege viaţa, şi rolul ei lângă mine. Dacă nu aş mai iubi, nu aş mai fi eu, dacă nu aş avea cui să îi încredinţez pasiunea, m-aş stafidi, şi aş irosi trup de femeie.
– Ar fi păcat! Mult prea păcat, să port în mine, atâta amar de stimuli, nervi, hormoni şi să nu îi pot încredinţa iubirii, dragostei, mâinilor fine, dornice de a pătrunde spre extaz.
Mă mulţumesc cu atât: că sunt femeie şi că pot lăsa soarele să îmi aducă aminte ce sunt. Că pot transpira de plăcere, că pot îngâna, suspina atingeri, că pot închide ochii spre un prea minunat simt.
Mă mulţumesc că pot visa neîntrerupt, atât de tandru.
Mă mulţumesc că pot fi eu, aşa cum nu m-ai cunoscut încă…
Mă mulţumesc că pot „abera” cu rost, înşelându-te cu soarele, şi alţi câţiva arbori mult prea bătrâni să mai înţeleagă.
Guest post by Alexandra Gheorghe
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
