Chestia cu avioanele e cam aşa: eşti compatibil sau nu eşti compatibil. Eu credeam că sunt dar, de fapt, n-am fost niciodată. Minţeam la început şi spuneam că sunt, dar, de fapt, nu eram. Prea sus şi prea zbuciumat acolo, sus. Deasupra Africii e mereu zbuciumat. 12 ore de zbucium şi apoi impresia zbuciumului. Ştiţi cum este senzaţia zbuciumului? Este senzaţia patului care face picioare şi o ia la fugă cu tine cu tot. Cu tine şi cu amintirile tale. Aeroporturi, oameni, ziduri, vodcă, stewardese-cu-zâmbetul-cât-casa.
Chestia cu aeroporturile este cam aşa: te pierzi sau nu te pierzi. Prima şi prima dată nu m-am pierdut. Era un aeroport mic, n-aveam cum să mă pierd. Plecam în lume şi plângeam. Îmi aduc aminte de scaunul acela de plastic alb. Mă agăţasem de el, să nu plec. A naibii agăţare. Era să plec cu scaun cu tot…
A două oară m-am pierdut. Îmi spuseseră mulţi că-i mare, lung, lat şi complicat, şi eu nu dormisem toată noaptea. Mi-l imaginasem mare, lung, lat şi complicat, şi aşa şi fusese. Mergeam ca teleghidată şi citeam inscripţiile, urmărind săgeţile. E ciudat să urmăreşti săgeţile. La un momentdat ajungi să te învârți în cerc, cu scop precis.
Nu-mi luasem reper şi ajunsesem la capătul unui coridor mare, lung, lat şi complicat. În faţa zidului alb-murdar făcusem o figură lungă, lată şi complicată pe care o femeie de serviciu îmbrăcată în alb o remarcase. Îmi zâmbise şi îmi spusese ceva, dar eu continuasem să tac şi să privesc când zidul, când ceasul. Îmi era să nu pierd zborul. Nu-l pierdusem. Mă ajutase femeia de serviciu îmbrăcată în alb să găsesc aripa care trebuie. Holul care trebuie, Poarta care trebuie.
Următoarele dăţi nu m-am mai pierdut. Învăţasem pe de rost aripile, holurile şi porţile. Zidurile. Există ziduri care nu duc nicăieri, şi există şi toate celalalte ziduri. Zidurile-porţi.
La un moment dat mi-a fost tare frică de un zid-poartă. Mi-era atât de frică, încât mi se citea pe faţă. Voiam să ajung la Gaborone şi aveam certa impresie că greşisem undeva. Bărbatul din stânga mea, pe rândul din mijloc stânga, mă privea ciudat, stewardesa-cu-zâmbetul-cât-casa mă privea ciudat, eu priveam ciudat paharele acelea cu picior şi mă întrebăm cum poate să pice şampania în miezul zilei, pe stomacul gol. Şampania în miezul zilei pe stomacul gol pică bolovan. Şi bolovanul face zgomot când pică. Zgomotul acela penibil care te dă de gol. Că tu eşti. N-ai mai fost. Nu ştii cum e să fii.
Stewardesa-cu-zâmbetul-cât-casa îmi întinsese un umeraş şi eu nu ştiusem de ce. Nu insistase, probabil ghicise zgomotul. Mi se citea pe faţă zgomotul acela penibil şi râdeam să nu se vadă. Ecrane mari arătau destinaţia finală – Kigali – şi eu continuam să mă întreb unde greşisem. Să fi greşit aripa? Holul? Poarta? Să îndrăznesc să spun că greşisem ceva?
Când a fost să termin paharul, am îndrăznit. Stewardesa-cu-zâmbetul-cât-casa îmi spusese că nu, nu greşisem nimic, că era doar o escală. Direcţia era bună. Răsuflasem uşurată şi de bucurie mai cerusem un pahar. Începeam să văd dincolo de zidul-poartă. Norii. Cerul. Se zbuciumau toate. Îi picasem cu tronc stewardesei-cu-zâmbetul-cât-casa. Zâmbea şi mă servea. Nu se anunţau turbulenţe, dar erau. Îmi zburda apa în pahar şi paharul pe tavă, şi totul era, în teorie, calm. În mijlocul teoriei venise pilotul să se odihnească şi eu făcusem ochii mari, mari cât o ceapă mare și galbenă când îl văzusem aşa calm în mijlocul turbulenţelor din pahar. Totul e relativ. Omul dormise cât fusese drumul de agitat şi anunţase doar coborarea, la sfârşit de tot. Era în formă maximă s-o facă.
Ca să-mi treacă ”impresia de” cerusem stewardesei-cu-zâmbetul-cât-casa o vodcă. Teoria turbulenţelor inexistente persista în pofida lichidului incolor. Stewardesa-cu-zâmbetul-cât-casă îmi adusese un pahar aproape plin, pe care îl vărsase din cauza turbulenţelor inexistente, pe cămaşa verde-praz a vecinului din stânga. Vecinul din stânga era un domn-patron la patru ace şi sacou pus pe umeraş. El ştia ce şi cum. Se vedea pe faţa lui de domn că ştie. Mă privise bizar şi înjurase în limba lui vodca cu mirosul ei de vodcă şi eu îi mulţumisem Domnului, în gând, că nu cerusem palincă. Aş fi cerut, dar aş fi cerut degeaba. Nu aveau. Stewardesa-cu-zâmbetul cât casă îşi ceruse mii de scuze şi ne oferise un ”supliment din partea casei”.
12 ore de suplimente diverse şi alte chestii incluse mai încolo, valsam. La vamă, coada se mişcă cu viteza muştei prinse în teoria turbulenţelor inexistente şi eu miroseam a suplimente diverse, și duceam cu mine zâmbetul cât casa al stewardesei.
Fusese un zâmbet molipsitor. Al naibii de molipsitor !
Pe Daniela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Viața trepidantă a unui om de afaceri aflat mereu între două avioane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.