Am încercat de cateva ori să îmi ordonez cronologic amintirile din zorii copilăriei şi să stabilesc cu precizie care ar fi ”prima”.
Aş vrea să pot spune că îmi aduc aminte culoarea primului biberon – dar… nu e aşa.
Din povestirile părinţilor știu că nici nu prea aveam parte de biberonul meu – pentru ca frate-mio îl termina rapid pe al lui şi apoi îl înșfăca și pe al meu, pe jumătate plin, fără să uite să mi-l aşeze pe cel gol în braţe. Asta a durat până când a fost prins în flagrant de mama – care abia în acel moment a priceput de ce unul dintre copii arăta ca un balon roz… iar celălalt – ca aţa cu care legi balonul! Drept urmare, fratele a fost înzestrat cu o preafrumoasă sticlă de un kil, la care s-a aplicat tetina corespunzătoare. Bea din ea până obosea, apoi o târâia pe jos, până când găsea un alt loc în care o putea sprijini, se aşeza în genunchi si reîncepea efortul de a o goli.
În mulţimea de imagini pe care le socotesc amintiri, se amestecă lumini anume, gustul lacului de pe cuburile de lemn cu care mă jucam, desenele cu cretă pe asfalt, mirosul unor flori portocalii care se aflau în grădiniţa blocului de vizavi, pieptul unei educatoare pieptoase – care nu se supăra că îi bag mâna în sân (eram prea mic ca să se supere pentru atâta lucru)…
Revăd cât de absorbit eram de studierea acelor liniuţe fine de pe discurile de vinil, cum mâzgăleam cu răbdare toți pereţii cu creion chimic, sau cum mă electriza adunarea puştimii când ne duceam la tranşee să ne jucăm ”de-a nemţii”…
În minte îmi apar chipuri străine – baborniţe care mă descântau (să nu mai fac pipi în pat), şoferi de autobuz, lumea de la piaţă, circul cu clown-ul Patata (de care îmi era atât de frică – încât… evident – făceam pipi pe mine!), miliţianul cu câine-lup care venea la stadion când era meci, colegii tatei, colegele mamei…
Tataia – cu teascul lui în care zdrobea strugurii și de care ne apropiam cu teamă, să bem must proaspăt dintr-o oală albastră şi să rămânem cu urmele dulci de la o ureche la alta, sau cu ritualul ascuţirii briciului pe curea, atunci când se bărbierea, sau cu veşnicul ceai cu rom din fiecare dimineață, ori cu nelipsitele înjurături, cruciuliţe, păsculiţe și bisericuţe ale mamelor tuturor fiinţelor de pe lume…
Mamaia – cu găinile ei disciplinate, care parcă ciuguleau în cadenţă, cu ciorbele ei fără egal, cu răbdarea ei cu mine – chiar şi atunci când făcea trei-patru lucruri deodată, cu o eficienţă resemnată…
Nu… nu îmi dau seama care ar fi cu adevărat prima amintire concretă…
Ştiu doar că eram ”pătruns” de o stare permanentă de siguranţă, dată de prezenţa părinţilor şi a bunicii mele. Probabil ochii mamei sunt prima amintire – peste care s-au suprapus, mereu, alte amintiri, ale aceloraşi ochi, care mi-au dat liniştea somnului de copil…
Guest post by PP
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
