Observasem de ceva vreme că mulţi citeau texte în care nu se regăseau, şi uneori se revoltau, împărtăşind cu ceilalţi senzaţia de disconfort declanşată de o anumită incompatibilitate la stare, la felul de a vedea lucrurile, la stil.
Eu nu puteam. Dacă nu exista compatibilitate, treceam mai departe. Îi priveam pe ceilalţi cum puteau, şi le analizam fiecare detaliu al replicilor. Uneori erau replici tăioase, alteori doar date de înţeles. Se construiau celebrităţi în spatele replicilor acelora. Erau acolo, în spatele acelor replici, frânturi de viaţă, reguli de conduită, repere şi principii cultivate de la vârste fragede.
La acele vârste fragede pe mine m-au învăţat să ridic mâna şi să-mi aştept rândul. De multe ori, rândul n-a fost să vină şi astfel am tot acumulat întrebări fără răspuns. Când am crescut, mi s-a spus că nu-i bine să acumulez, că, atunci când acumulezi peste măsură, plesneşti. Că ar fi păcat să plesneşti atât de tânăr.
E greu să nu plesneşti când eşti obişnuit să plesneşti. Totul se învaţă, până şi ne-plesnirea se învaţă.
Mi-am început ne-plesnirea cu stângul, într-un email scurt şi la obiect pe care nu l-am păstrat. Mi-era prea ruşine de înflăcărarea mea de a nu mai plesni. Îmi plăceau traiectoriile scurte. Directe. Deciziile rapide şi structurate. Nu mă învăţase nimeni ce-i aia diplomaţie, de unde naiba să ştiu cum plesneşte un diplomat? Mi se explicase frumos, pe înţelesul meu. Lung. Ocolit. Cu exemple concrete ”cum să”. Nu pricepusem nimic din mesajul transmis de exemplele acelea concrete. Texte învârtite în jurul cozii, până la loc comanda. Nu vedeam scopul, finalitatea. Promisesem să mă inspir din exemplele acelea şi să fac la fel.
Îmi luau mult timp plesnirile în mod diplomatic şi fără scop precis. Scriam ore întregi texte politicoase, pe care şefi politicoşi mi le ajustau politicos, până dispărea orice urmă de mine. Eu apăsăm doar pe send şi mă rugam să nu izbucnească vreunul. Au izbucnit mulţi, şi m-am lăsat de multe ori luată de val, izbucnind la rândul meu. Ardeleneşte. Scurt şi la obiect. Am fost pusă de multe ori faţă în faţă cu izbucnirile acestea. Mi se dădeau ca exemplu ”pagubele”. Stricasem tot, încetinisem – şi mai mult – mersul firesc al lucrurilor. Oamenii aceia, destinatarii izbucnirilor mele, deveniseră dintr-o dată incapabili de a lua decizii. Prea ocupaţi cu non-subtilitatea izbucnirilor mele, lăsau deciziile pe mâine. Pe poimâine. Pe seama altora. Eram, după ei, principala vinovată de starea de non-decizie generală. Modul meu de a comunica, scurt şi la obiect, le cutremurase cotidianul. Rutina? Obligaţia de a respecta anumite reguli de bună conduită, moştenite din moşi strămoşi?
Am fost de multe ori obligată să-mi retrag izbucnirile prin emailuri lungi, politicoase în care scuzele de rigoare se pierdeau printre formule lungi, interminabile, de complezenţă, în care rugămintea de a fi iertată şi promisiunea de a-mi ameliora felul de a-mi exprimă opiniile, se pierdeau imediat după titlu.
Am reuşit, într-un sfârşit, să-mi înec mesajele în fraze lungi şi politicoase. Am învăţat să dau doar de înţeles, să indic doar direcţia. Să-i fac pe ceilalţi să acţioneze din proprie iniţiativa. Să nu mă mai revolt în faţa senzaţiei de disconfort declanşată de o anumită incompatibilitate la stare, la felul de a vedea lucrurile, la stil. Să trec mai departe şi să-mi spun că lumea nu-i făcută după chipul şi asemănarea mea. Am învăţat să plesnesc altfel, să nu-i plesnesc pe ceilalţi după chipul şi asemănarea mea.
Când nu-mi place un text trec la următorul. Trecerile sunt felul meu de a plesni. Încet şi prost. Le mulţumesc celor ce ştiu să plesnească cu stil. Dacă n-ar există ei, ar exista, poate, doar treceri.
Pe Daniela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
