*replică la articolul “În apărarea violatorilor din Vaslui”, scris de Buciuman (membru fondator al Rezistentei Urbane)
Membrule fondator al Rezistenței Urbane,
Sper că sunteți bărbat. Pentru că dacă sunteți femeie, aceasta este o circumstanță cu atât mai agravantă pentru dvs – deși, urăsc discriminările de orice fel și, în mileniul III viețuind, mă ridic cu pretenții de egalitate între femei și bărbați, în special când vine vorba despre inteligența emoțională, repectiv mă aștept să fim cu toții oameni. Însă probabilitatea ca, într-un asemenea context, reacția femeilor să fie mai intensă emoțional decât a bărbaților, e sensibil mai mare -din motive lesne de-nțeles.
Recunosc că titlul articolului m-a dezgustat într-atât încât era cât pe-aci să nu-l deschid. Apoi pentru o fracțiune de secundă m-am gândit că n-are cum -cu siguranță e o ironie amară. Ei bine, nu. Titlul era pe bune. V-ați început pledoaria asigurându-ne că nu „Nu am nicio intentie sa-i apar pe fond pe violatori” Atunci care v-a fost intenția? Să-i mângâiați un pic pe creștet? V-a cuprins, așa, o empatie cu violatorii, în schimb victima nu v-a mișcat dincolo de „poate” și “înțeleg că”.
„Știu că nu pot eu măsura și compara suferința fetei, înțeleg că rămâne afectată pe viață, dar…”. Cum oare funcționează mecanismul unei gândiri care mai poate încăpea “dar” după “afectată pe viață”?! Ne vorbiți despre barbaria primitivei legi a talionului și considerați inegală, crudă și nedreaptă (raportat la gravitatea faptei) pedeapsa pe care le-o sperăm în închisoare “flăcăilor” din Vaslui. Domnule dragă, “flăcăii” sunt o subspecie de flăcăi pentru care să fie târfele cuiva “ani la rând în închisoare într-o cameră cu 16 bărbați nespălați” nu ar fi „o tortură, o pedeapsă mai rea”, ci singura pedeapsă cu sens -atât raportat la gravitatea faptei lor, cât și la puterea lor de înțelegere. Numai astfel s-ar împlini un echilibru cu ceeace ce i-au făcut ei acelei fetițe -care dealtfel putea să fie și prostituată pe centură și să facă sex pe bani, de la 7 ani cu câte 14 hăndrălăi în fiecare zi. Orice altă pedeapsă pentru ei nu ar însemna mare lucru, și nici nu i-ar lăsa mai „ne-oameni” decât sunt -așa cum au lăsat-o ei pe fată. Iar asta respiră prin fiecare por al lor, în felul în care pășesc, în privirile lor arogante și sfidătoare. N-au niciun regret, n-au înțeles nimic și nici nu vor înțelege decât printr-o suferință proporțională cu lipsa omului din ei. Dacă vă mușcă un câine turbat, ce faceți -îl trimiteți la tratament și îndreptare, sau îl împușcați în cap? Cei șapte nu sunt niște ființe care au greșit, sunt doar niște turbați, pentru care lunile petrecute în inchisoare nu s-au dovedit un tratament eficient -nu lăsat nici măcar o rază de speranță în atitudinea lor. Deci singura empatie care mă poate încerca în acest caz -doar dacă mi-o propun, și cu mari eforturi- e aceea pe care aș avea-o cu un animal aflat într-un stadiu avansat de turbare.
Continuarea, aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
