„Am întâlnit-o într-o zi frumoasă de vară. Început de vară. Era blondă, suplă și râdea cu o poftă cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. Râdea cu tot chipul. Mai ales cu ochii. Ochii aceia mari, expresivi, în care îmi doream, ca un nebun, să mă pierd. Eram pe balcon, la țigară și pentru prima dată parcă îmi doream să se oprească timpul în loc și să stau acolo, la 35 de grade, să transpir ca un bou, dar să o privesc în continuare. Tot ca un bou. Avea grupul ei. La început numai fete, apoi încet-încet au apărut și masculi. Roiau în jurul ei, dar nu se apropiau prea tare. Nu că nu și-ar fi dorit, trebuia să fii nebun să nu vrei, dar știa să îi țină la distanță. Pofta aia de viață pe care o emana prin toți porii era ca un magnet. Pentru noi toți. Îi plăcea să se joace cu cuvintele, din priviri, chiar și cu gesturile. Nimic exagerat, nimic nelalocul lui. Totul era atât de natural. Te duceai mai departe cu imaginația doar pentru că așa suntem noi, bărbații. Adică pe considerente strict de natură masculină. Nu făcea nimic nepotrivit.
O priveam pe furiș. Din când în când îi mai furam câte un zâmbet nevinovat, pe care, de altfel, îl primea oricine îi întâlnea privirea. Nimic special, dar îmi plăcea să cred că numai mie îmi zâmbea așa. Am început să mă interesez cine este colega nouă. Iar am picat de bou. Nu era nouă, era dinaintea mea acolo. Am aflat cum o cheamă și cu ce se ocupă. Cam greu să ne intersectăm. Treceam pe lângă biroul ei, total întâmplător și totul se desfășura pe slow motion. Zâmbea chiar și la monitor, iar dacă cineva făcea o glumă era prima care avea replică. Și ce replică! Băi, fata asta zâmbea tot timpul! Trebuia să intru în vorbă cu ea!
Într-una din zile, minunatele zile cedate corporației, am zis că trebuie să acționez. Stăteam pe scaun și încercam să găsesc un motiv să o abordez cumva. Rostogoleam nervos pachetul de țigări și făceam scenarii. Cel mai bun moment ar fi fost la țigară, să îi cer o brichetă. Dar acolo nu era niciodată singură. Și mă mai și fac de râs cu replici de grădiniță. Am renunțat. Fie ce-o fi! Le așază el, Universul. Și parcă nici nu mai am vârsta la care să fac ghidușii d-astea.
Dar totuși… dacă îl ajut puțin? 🙂
Nici nu termin de gândit întrebarea și intră un mail. Fac ochii mari. Și mai mari și parcă tot nu era suficient. Universul deja lucrase în favoarea mea. Doamne, cum se mișcă lucrurile când îți dorești ceva cu adevărat! Domnița mea îmi scrisese. Evident, era ceva business related, dar era suficient! Puntea de legătură se crease. Nu trebuia să mai cer brichete, nu trebuia să mai gândesc strategii complicate. Îl citesc de trei ori, să mă asigur că am înțeles despre ce este vorba, să nu mă fac de râs tocmai acum. Și îi răspund. Bineînțeles că nu cu toate cuvintele, doar trebuie să lăsăm loc de continuare.
Mă luptam cu morile de vânt. „Stai chill!” , îmi spuneam. „Propun să ne întâlnim câteva minute pentru a găsi o soluție…” „Pentru detalii nu ezita să mă contactezi. O zi minunată!” Mai citesc o dată. Come on! Nu-i nimic de citit printre rânduri și totuși de ce îmi zboară mintea numai acolo?! I-aș răspunde cu o glumă, dar nu cred că este locul și nici momentul potrivit. Plus că în scris nu are același farmec. Ei, hai că asta-i bună! Mă comport ca un adolescent. Zău așa! Închid laptopul și ies pe balcon. Trebuia să mă liniștesc, altfel făceam vreo nefăcută. Trăgeam cu poftă din țigară, parcă era ultima. M-am și speriat. Și tocmai când mă pregăteam să o sting, văd minunea cum se apropie de mine. Era toată un zâmbet și vorbea la telefon. Numai bine, așa sigur nu observă că am aprins-o pe a doua. Mă salută și îmi mulțumește că i-am ținut ușa. Băi, era de-o frumusețe răpitoare! Nu știu cu cine vorbea, dar deja eram invidios pe om. Îi urmăream toate mișcările, nici nu mă mai interesa dacă este prea evident. Apoi o văd venind spre mine, încă vorbind la telefon. „Ai o brichetă?” Ei, poftim! Și eu care îmi făceam probleme dacă să pun sau nu întrebarea. „Da, sigur!” Atât am reușit să articulez și m-am oferit să îi aprind țigara. M-a atins ușor pe mână, încercând să protejeze flacăra și m-a privit fix în ochi. „Multumesc!” Apoi și-a continuat conversația. „Aaa, sigur, oricând…! Și… aaa…” Doamne, ce dobitoc sunt! Ce-am făcut frate cu cuvintele? Le-am rătăcit tocmai acum?! Și deodată se făcu liniște. Pune telefonul sub cana de cafea, lasă capul puțin într-o parte, zâmbind, și îmi întinde mâna. „Robert, nu-i așa? Ana sunt! Îmi pare bine să te cunosc.” “Plăcerea este de partea mea!”, am mormăit eu. Mi-a mai zis ceva de mailul acela, dar nu mai puteam fi atent. Îi sorbeam cuvintele și încercam să le găsesc pe ale mele. Nicio șansă! A rămas să ne vedem a două zi într-una din sălile de ședință, să punem la punct detaliile. Deja visam. Îmi imaginam cum intră ea hotărâtă, pe tocurile acelea atât de sexy, cu părul curgând pe umeri și șuvițe rebele lipindu-i-se de buze, cu agenda peste laptop, într-o mână, iar în cealaltă ținând cana și telefonul, iar eu ajutând-o să le așeze pe masă. Vedeam cum iar ne atingem din întâmplare și de data asta poate mai mult. Bine, în mintea mea lucrurile mergeau mult mai departe. Noi doi, singuri într-un meeting room… hmm. Semiîntuneric, că deh, trăiască tehnologia și cine a inventat videoproiectorul! Minte de bărbat bolnav. Sau poate nu.
Ok, iar acum aș avea nevoie de două palme să mă trezesc.
Și au venit. Ceva mai târziu. Când a dat cu mine de pământ din două vorbe. Nu, nu le voi spune. Doar sunt un domn! Aș zice că ar fi trebuit să mă trezească la realitate, numai că între timp realitatea s-a schimbat. În loc să îmi dau seama de statutul meu și să îmi bag mințile în cap, așa cum mi s-a sugerat în repetate rânduri, am conștientizat crudul, dar atât de plăcutul adevăr: femeia asta trezise în mine ceva ce nu mă mai credeam capabil să simt. Pe zi ce trecea, mă îndrăgosteam de ea și mai tare. Îi doream prezența, îi căutam privirea oriunde și găseam motive să fiu acolo unde era ea. Nu-i eram indiferent, iar asta era de ajuns. Pentru moment.“
Momentul a fost scurt. A făcut tot posibilul să mă știe îndrăgostită de el. Nici nu i-a fost prea greu. Din prima clipă în care l-am văzut am înțeles că totul se va schimba. Am încercat să neg, să reprim ceea ce simțeam. Am pus distanță. L-am trimis la plimbare, dar s-a întors și mai hotărât. Era nebun! Dar un nebun atât de frumos! Îl dădeai afară pe ușă și ți se întorcea pe geam. Cu un buchet de flori. Visa. Era un visator autentic. “ Ce-ai zice dacă am înlocui acel inel? Sau încă nu este momentul? Și numele meu ți s-ar potrivi. Sau dacă vrei îl pot lua eu pe al tău. Nu contează cum mă cheamă, atâta timp cât sunt cu tine! Ah, și mai vreau și un motan pe care să îl cheme Smotocel sau Smotocica, după caz, dacă vrei tu pisică. Și mai vreau un fotoliu vechi, din piele, maro, în care să te țin în brațe și să citim. Și da, vreau o viață cu tine! ” Ăăă, despre ce vorbim??, am răspuns eu, neputând să îmi ascund emoția. “Exact!”, a fost răspunsul lui. Mă cucerise și știa asta. Îi plăcea să se joace. Și mie îmi plăcea. Mă surprindea mereu. Găseam bomboane pe birou, bilețele pe tastatură, iar când trecea pe lângă mine îmi spunea în șoaptă „te iubesc!”. Doamne, unde l-ai ținut până acum? Râdeam la aceleași glume și ne înțelegeam din priviri. Unul începea fraza, iar celălalt o termina. Distanța era doar combustibil pentru focul ce ardea în noi și fiecare regăsire ne apropia mai mult.
A fost frumos. Intens. Real. A fost…
Finalul fericit din mintea mea nu avea să se întâmple. Știi cum e cu lucrurile prea frumoase ca să fie adevărate. Nu știi? Îți spun eu. Sunt prea frumoase ca să fie adevărate!
Ce a început brusc, dintr-odată, deloc premeditat și al naibii de nebunesc, s-a terminat la fel. Mai puțin nebunesc. Numai durerea a fost aproape de limita nebuniei, asemenea unui potop de săgeți ce îți străpunge inima simultan și îți lasă în urmă numai un gol imposibil de umplut vreodată. Senzația aceea că lumea ți s-a întors cu susul în jos și că oricât ai încerca să te aduni, cumva, bucățile din tine niciodată nu se vor mai potrivi, nu vei mai forma un întreg. Și trebuie să trăiești cu asta.
Și singura întrebare ce mă chinuie chiar și acum este de ce?
Guest post by Alina Emilia Nicolae
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
