Da, mamă, m-am uitat dintotdeauna de jos în sus la tine. Ti-am învățat dârzenia, determinarea, curajul, consecvența, hărnicia, machiajul, ținuta, mersul elegant, gesturile de o noblețe neobișnuită prin care treceai poșeta dintr-o mână într-alta, dacă vrei. M-ai vrut perfectă și am reușit să fiu perfectă. Te bucuri, așa-i? Inlăuntrul meu, ascuns, timid însă, am fost întotdeauna o neconvențională iar tu m-ai învățat să-mi reprim asta. Sunt un hibrid ok, ce să zic.
Nu m-ai iertat pentru plecarea din orașul-cămin, pentru abdicarea de la sistemul de relații pe care-l construisem cu abilitatea înnăscută dar și cultivată, și care, în revers, mă-ncătușase subtil și ireversibil.
Nu m-ai iertat pentru abdicarea de la tocuri, atunci când veneam de peste ocean, obosită de trambalarea între avioane. Pentru faptul că n-am învățat compromisul. N-am cules fructele consensului, ci mai degrabă pe cele ale adevărului. C-am spus, la radio, în articolele mele, lucruri care te-ar fi făcut să roșești ori să te justifici în urbea unde toată lumea știa pe toată lumea. C-am iubit ca o toantă tot ce-a fost mai slab în juru-mi, cu patimi de sfârșit de lume. Că n-am învățat să rabd și să tac. Să fac compromisuri majore, ca să-mi asigur beneficii efemere.
©Luigi Di Sarro
Că am plecat din țară, atunci când, pe aleea vedetelor, numele meu strălucea. Ce-mi lipsea, nu-i așa?
Ce nu ai vrut să înțelegi, mamă, este că am fugit și de tine. De conveniența ridicată la rang de politică de familie. De lipsa ta de flexibilitate. De lipsa totală de prietenie sinceră. Ții minte când, cu mari riscuri, ai cumpărat niște material de rochie de la navigatori, pe bani mulți pentru ca, în zilele următoare, să vezi exact același imprimeu pe o colegă de birou și să faci o criză de furie, fiindcă întotdeauna ți-a plăcut să fii unică? Pe mine m-a îngrozit secvența aceea, eram copil și mă uitam de jos în sus la tine.
Frumoasă și mândră femeie ai fost, toată tinerețea ta. Am crescut ca un satelit în jurul tău și al tatălui, martoră la iubirea perfectă dintre voi. Singură cu cărțile mele, din belșug, recunosc, într-o lume căreia îi aruncam întrebări la întâmplare și de unde primeam răspunsuri așișderea.
Ții minte când v-am dat, ție și tatei, manuscrisul complet al cărții mele, carte la care pusesem fiecare fibră a sufletului, să fiți primii care-l citiți. Era dactilografiat fără indigo, vărsat din rărunchi din prima, fără pauză, fără sincope, era perfect.
Ați răsfoit dezinteresați, spunându-mi pieziș să las prostiile, mai degrabă să-mi văd de familia mea, să las panaramele cu scrisul, să-mi găsesc un inginer destoinic. Am rupt manuscrisul, vreo două sute de pagini în unic exemplar, în ochii voștri, plângând și ficatul din mine. Mi-era greu, avusesem încredere, mi-ați dat amândoi cu tifla.
Mi-ați adus acasă, la masă, un amețit, timid și coleric, pe post de posibilă partidă, fiindcă provenea dintr-o familie bună, ții minte? Mi-a fost cea mai cumplită petrecere-pușcărie, m-am simțit la un pas să fiu vândută. Altă dată m-ați cărat la o familie din București care, nu-i așa, taman avea un băiat de-o seamă cu mine, dintr-altă familie cu pedigree. Bietul băiat și-a ars aripile în privirile mele de arzoaică și-a murit, dinlăuntru, în chinurile fiecărei scrisori pe care o scria la comandă și la care n-a primit niciodată, dar niciodată, răspuns de la mine.
Mamă am să-ți fac o confesiune: îl iubesc pe băiatul ăsta. Suprem. Să nu te mire, cred că asta trăiesc. O spun cu mândrie ție, celei ce n-a fost niciodată prietena mea. Și știu că nu mai ai nicio putere să mă iei la rost.
Posibil că nici acesta nu va fi destul de Făt frumos ca să mă merite, da-l iubesc de mi se taie calendarul și-mi cade-n celălalt Univers. O să sufăr, o să fiu fericită, o să văd. N-ai să-l cunoști, ai să-l vezi de sus, din cer.
Știu că-ți faci bagajele de plecare, mamă, e timpul tău, e vremea aceeași ca a mamei tale. Și plâng în fiecare zi, dar tu nu știi asta. Știu, în schimb, mamă, că am o cumplit de mare sete de adevăr și de viața mea. Dă-mi, mămică, voie să fiu eu, acum.
Eu te iubesc fiindcă ești mămica mea perfectă. Te țin de mână, tu apropiindu-te de Marea Trecere, cu gândul, mai întens ca niciodată. Te iert și pentru faptul că m-ai atenționat tot timpul că n-am ajuns doamna respectabilă, cu eșarfă aranjată pe sub pardesiul de primăvară pe care, nu-i așa, fiecare femeie de vârsta mea îl poartă. Screw them!
Te iubesc și îți promit că o să fiu fiica ta și în viața următoare. Ca să-mi duc cele nouă destine de copil cu drumul desenat de alții, pentru că așa pare să fie.
Acum, în clipele de pe urmă, mămică, sunt cu tine. E tot ce pot să fac.
Iar de copiii mei, am eu grijă să nu repete trauma mea.
Pe Magdalena o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
