Da, am un copil mic și da, lucrez. Nu, nu sunt drogată de muncă și nu, nu mă simt vinovată, chiar deloc. Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu am impresia că îi neg copilului ceva. Ba, dimpotrivă, îi ofer mai multe.
Îi ofer o mamă atentă, atunci când este cu el, îi ofer o mamă realizată care mai târziu nu-și va revărsa frustrările asupra copilului. O mamă ce nu îi va spune vreodată copilului că a trebuit să renunțe la ceva din cauza lui. Îi ofer copilului exemplul că în viață le poți face pe toate, cu puțină voință; îl încurajez să devină independent, atât psihic cât și financiar. Pentru că o femeie cu un loc de muncă nu depinde de nimeni și nu este nevoită să facă compromisuri doar din cauza faptului că nu dispune de suficienți bani pentru a se întreține.
Ziceam că îi ofer copilului o mamă atentă. Ai auzit cumva vorba aia despre calitate? Contează calitatea, nu cantitatea. Văd sute, mii de mămici casnice, cu copii mici. Creșa, pentru ele, e mai rău ca iadul. Nimic nu e mai bun decât prezența lor lângă copil, chiar dacă acea prezentă se traduce în statul pe canapea cu telefonul în mână sau la ureche, în timp ce copilul stă tâmpit cu ochii în televizor. Sau, mai rău, dacă acea prezență se traduce într-un curățat casa în mod necontenit, în timp ce copilul face orice pentru a atrage atenția mamei. Calitate sau cantitate? Două ore din zi numai pentru copil sau o zi întreagă în care copilul face orice pentru o fărâmă de secundă în brațele mamei, în pofida faptului că mama se află în aceeași încăpere cu el? Nu știu, spune-mi tu.
Copilul meu merge la creșă. E un copil sociabil, zâmbitor. Un copil căruia nu-i lipsește nimic, cel puțin în momentul de față. Un copil căruia îi pot oferi orice, o casă și o familie senină, a cărei membri sunt pe același plan. E un copil a cărui familie nu riscă să se destrame din cauza frustrărilor personale sau a lipsurilor materiale. Fiecare membru face partea lui și nimeni nu îl ajută pe celălalt. Nu, nu ajută, pentru că a ajuta înseamnă să faci ceva ce cade în sarcina celuilalt. La noi nu există sarcini proprii, fiecare își dă contribuția când și cum poate. Și chiar funcționează, te asigur. Ai putea să încerci și tu, aștept să-mi povestești cum e.
Nu am de gând să dau rețete de fericire, fiecare știe ce e mai bine pentru el și familia sa, dacă are; dacă nu are, să nu-și permită să judece pe cei care au. Și viceversa, bineînțeles. Fiecare are echilibrul lui, doar noi știm ce e mai bine pentru noi și familia noastră. Poate că mâine voi lua o hotărâre diversă, poate voi hotărî că ceea ce am făcut până azi de mâine nu mai e bun. Și totuși, nu, nu voi veni să-ți spun că ai avut dreptate. Fiecare moment din viață are prioritățile lui. Copilul meu este cea dintâi, dar nu poate fi o prioritate independentă de ceea ce se află în jurul lui. Este o prioritate interdependentă și nu pot ignora lucrul acesta. Nu mă pot preface că maternitatea și statul acasă trebuie să meargă mână-n mână, caracterul meu e altul. Am învățat că nu trebuie să lupți cu ceea ce ești și cu ceea ce simți, atâta timp cât nu vrei să te pierzi în mulțimea sentimentelor de vinovăție. Lasă moralismele, sunt doar un paravan pentru cei care se rușinează de propria esență.
Citiți și Să nu faci copii!
Să nu vii să-mi spui că viața mea e haotică, dacă nu ai fost în pielea mea măcar o zi! Și nici că soțul meu, tatăl copilului meu, suferă că nu găsește seara o ciorbă caldă. Ciorba se face în echipă, eu tai ceapa, copilul pune sarea, soțul amestecă-n oală. Și uite așa ne petrecem timpul împreună, între o glumă și un sărut. Știi faza aia în care soțul vine acasă și îi trântești farfuria cu ciorbă pe masă și aștepți cu sufletul la gură să scoată măcar o vorbă? Momentul ăla în care ești sătul după o zi întrega de stat în casă și simți nevoia să ai măcar un contact cu viața de după ziduri? Momentul în ăla în care vrei să simți că trăiești și tu, chiar și prin vorbele celui de lângă tine? Știi, nu? Eu nu vreau asta, vreau să trăiesc, vrea să sfidez viața zi de zi. Vreau să îi arăt copilului meu că în viață nu e musai să te anulezi ca persoană pentru a fi părinte. Ai curaj să mă condamni?
Guest post by D. Umi
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
