Trezirea la şapte. Dus copiii la şcoală. Mers la birou sau lucrat de acasă. Luat copiii de la şcoală. Hrănit copiii. Eventual şi pe tine. Dus înapoi copiii la şcoală. Ceva activităţi extra-şcolare. Teme. Cină. Baie. Culcat. Poveşti. Între timp, mers la birou după-amiază, cursul de seară. Întâlnirea asociaţiei de cartier. Ceva cumpărături. Maşina care nu are controlul tehnic la zi. Vecina de palier care ar avea nevoie să fie condusă până la primărie. Trec peste sarcinile zilnice: spălat, aspirat, gătit, călcat, aerisit, spălat geamuri, rearanjat dulapurile, schimbat mocheta, golit pivniţa…
Am câteva prietene care sunt ceea ce aş numi “femeia 2.0”. Femeia care face tot, care şi munceşte, şi se ocupă de copii, mai merge şi la şcoală, pentru a se forma, mai se implică şi în viaţa socială a cetăţii. Au cearcăne femeile acestea. Strălucirea de pe faţa lor durează câteva minute, şi toate, dar toate, se prăbuşesc seara. Sunt adeseori bolnave. Epuizate. Şi totuşi merg mai departe. Încercând să fure câteva minute de lectură în timpul călătoriei cu metroul. Încercând să se machieze tot în metrou. Care mai apucă să coase un nasture în timp ce vorbesc la telefon, în căşti, cu nu se ştie ce client.
În aceste zile de sfârşit de iunie, când eu însămi mai am doar trei sfârşituri de săptămână de şcoală la Sciences Po, când ştiu că mă aşteaptă o non-vacanţă, o jumătate de an dedicată conceperii, scrierii lucrării de master, 60 de pagini, realizez că nu am profitat cum ar fi trebuit de acest an de facultate. De master. Am aceleaşi regrete pe care le au prietenele mele: încercând să fim peste tot, să nu dezamăgim nici acasă, nici la birou, nici la şcoală, să rămânem întregi şi să ne îndopăm cu medicamente pentru a nu ne îmbolnăvi, nu am reuşit practic să facem nimic cum trebuie. Regretul de a fi lăsat ca viaţa să treacă pe lângă noi, încercând să fim omniprezente, omnisciente, pluridisciplinare, wonderwomen. Au trecut toate pe lângă noi, ca vântul: facultatea s-a dus, copiii au mai crescut un centimetru, în lipsa noastră, la birou alţi colegi au avansat în timp ce noi am făcut doar strictul necesar… Este adevărat, nu ne-a impus nimeni acest ritm, dar parcă totuşi a devenit un must, un sine qua non pentru a reuşi să rămânem pe val în societatea aceasta, în secolul acesta.
Asemenea nouă, încercând să facem cât mai mult, plângându-ne cât mai puţin, încercând să nici nu îmbătrânim prea mult, prea repede, alte câteva femei despre care am scris săptămâna trecută într-un amplu reportaj în “L’Express“. Aceste femei care ţin piept corupţilor din Bucureşti. Monica Macovei, Laura Andrei, Laura Kövesi, Laura Ştefan… Sandra Pralong aş adăuga. Mihaela Luncan, Iuliana Alexa, Iulia Roşu, Floriana Jucan, Liviana Tane, Camelia Csiki, Diana Găucă, Tatiana Țibuleac şi cu siguranţă mai uit câteva femei excepţionale. Multe dintre ele semnează aici. Multe dintre ele se luptă şi cu prejudecăţile. Dar despre cele despre care am scris în publicaţia franceză aş spune doar “jos pălăria”. Nu ştiu cum fac, dar ce-am văzut m-a impresionat. Mame, unele, profesioniste, soţii, uneori, ele reuşesc să nu aibă nici sâmbete nici duminici, dar, în ciuda acestor multifuncţionalităţi, sunt elegante, disponibile, zâmbitoare. Ascultă Bach, adoră ciocolata şi florile, se bucură atunci când cunosc femei asemenea lor.
Cert, probabil că istoria clasică şi Wikipedia nu-şi vor aminti de ele, aşa cum îşi amintesc de unele celebre femei, românce. “Nu regăsesc nimic din calitățile româncelor de altădată”, îmi scria Mihaela Cârlan, când i-am vorbit de entuziasmul meu. “Cine umple spaţiul public românesc?” Este adevărat, dintr-un anumit punct de vedere, dar asta pentru că femeile despre care vă vorbesc, şi pe care le admir, sunt foarte discrete. Ele nu există şi nu îşi fac treaba cu excelenţă şi abnegaţie pentru ca să se afle ulterior în lumina reflectoarelor. Ci pentru că aşa sunt ele. Îşi fac treaba, pur şi simplu. Mihaela merge mai departe şi îmi enumeră femeile care au făcut istorie… europeană şi mondială, şi care au fost, sunt, românce: “Sarmiza Bilcești Alimănișteanu, prima femeie avocat din Europa și prima din lume care a obținut un doctorat în Drept la Sorbona. Tema ei a fost ”Despre condițiunea legală a mamei în dreptul român și francez”. Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România și a patra din lume. A realizat proiectele pentru construcția primelor blocuri din beton armat de pe Calea Victoriei și pentru licelul Dimitrie Cantemir din Bcurești. Elisa Zamfirescu, prima femeie inginer din România și Germania cu specializare în chimie. Cu proxima ocazie când veți bea un vin bun, să vă amintiți că Elisa Zamfirescu a fost prima care a vorbit despre calitățile betonitei în filtrarea vinului. Smaranda Brăescu a fost prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism și campioană mondială. Sofia Ionescu Ogrezeanu a fost prima femeie neurochirurg din România și cea care a realizat prima operație pe creier, din lume. Florica Bagdazar a fost prima femeie ministru din România – ministrul Sănătății. În 1946, reușește să obțină sprijinul Europei și Statelor Unite pentru țara aflată în foamete. Ana Aslan, cercetătoarea care a dat startul revoluției produselor de întinerire”.
Femeile timpului nostru poate că nu sunt excepţionale, din punct de vedere al saltului în actualitate şi în inovaţie. Ele însă marchează timpul în care trăiesc prin anduranţă şi înţelepciune. Prin discreţie. Poate că cerem prea mult de la aceste femei, de la noi, până la urmă. A supravieţui într-o epocă în care locul şi rolul femeii este mai mult decât a fi cea din umbra bărbatului, cea care poate deveni “deget al lui Dumnezeu”, este un tur de forţă. Ea trebuie să fie peste tot. Să asume. Să şi trăiască. Curajul, azi, se cuantifică în discreţie. Tac, fac, plac.
Aceste femei nu au nevoie, nu, de recunoştinţă. Nicidecum. Ci doar de înţelegere. Nu de cadouri, vacanţe exotice, bijuterii. Ci doar de… simplitate. Cel mai frumos cadou pe care l-aş putea ura sau imagina pentru aceste femei ar fi ca cineva să le fure, să le ducă într-un loc neştiut, să le lase acolo, trei zile, fără telefon, fără computer, fără hârtie şi stilou, şi să le oblige la odihnă.
“Suntem pregătite să asumăm?”, mă întreba Mihaela. Aş răspunde, “suntem pregătite deja să ne asumăm şi să luăm de unele singure ceea ce nimeni nu vrea să ne dea? ” Pe noi, în ocurenţă. Cu trup şi suflet.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
