Era într-o seară de vară când a apărut S. în viața mea. Viața mea era perfect aranjată. Îmi propusesem să deschid acea sală de balet împreună cu prietena mea și să mă concentrez asupra fetiței mele și a vieții noastre fericite în două. Noi două ne-am avut doar una pe alta de prima dată. Ne-am fost Alpha și Omega una, alteia. E frumos să respiri prin copilul tău. Uneori, uiți de faptul că și tu, și viața ta proprie aveți nevoie să respirați ca să trăiți cu adevărat. Uneori e bine că se întâmplă asta, dar de cele mai multe ori, nu este. Vă întrebați de ce? Simplu! Pentru că viața este făcută să o trăiești. Cu cineva! Alături de cineva. Singur o poate trăi oricine. Ce mare scofală este în a ne descurca singuri? Vă spun eu: niciuna! E bine că poți, dar doar atât!
***
Pe C. , tatăl fetiței mele l-am cunoscut în 2004. În 2005 ne mutam împreună, iar în 2007 a venit pe lume fetița noastră. Primii trei ani au fost deosebiți. Poate chiar prea frumoși. Ne țineam de mânuțe seara înaine de a adormi, ne povesteam toate din timpul zilei, râdeam, ne spuneam multe. Ne plimbam pe străduțele cu case din Adjud, prin parc, și învățam împreună să trecem peste toate greutățile. Pentru că au fost. În viața noastră, uneori, cred că au fost cât în o mie de alte vieți. Nu ne găseam joburi. Nu puteam locui singuri. Nu aveam bani să mergem aproape nicăieri. Dar nu conta. Ne aveam pe noi. Apoi, într-o zi, cam pe când avea fetița noastră un an și jumătate, am început să învăț cum e să fii singur în doi. Nu m-am lăsat însă. Am învățat să fiu mamă și tată. Bărbat în familie. Am adus bani în casă pentru chirie, pentru traiul zilnic, pentru ca fetița mea să nu ducă lipsă de nimic. Îmi doream pentru ea să fie copil, să crească armonios și să fie fericită! Sănătoasă și fericită! Când toată lumea dormea, eu mă așezam la calculator. Nu să stau pe chat sau pe facebook, ci să muncesc. Scriam articole și eram plătită. Munceam toată noaptea. Până amorțeam și mă simțeam cumva în reluare. Dar trebuia! Undeva, pe la 5 dimineața, după ce îi făceam pachetul lui C. și cafeaua, ca să le aibă proaspete și calde, mă așezam în pat.
Ziua începea pentru mine cu adevărat pe la 9 dimineața. Mă trezeam, făceam micul dejun, mă bucuram de el cu Augusta, ieșeam la piață, ne întorceam, iar în timp ce ea dormea de amiază, eu găteam, spălam. Când se trezea, ieșeam afară. Știam ca un ceasornic când vine C. acasă. Puneam masa și ne așezam și noi lângă el. Să nu uite fata cum arată tatăl ei. Cum este să îl aibă în preajmă. Cum este să îi audă vocea. Eu i le uitasem. Le uitasem după ce ani de zile am tot încercat să îl readuc cumva acasă… cu noi. Nu acasă, fizic. Acasă, sufletește, psihic, moral. A fost în zadar. În C. s-a rupt ceva. Poate greutățile. Poate viața. Nu știu. Știu doar că în timp ce el se îndepărta tot mai mult, eu am învățat să repar canapele, ferestre, uși, robinete, să pun baterii la cadă, să chituiesc unde era nevoie. Uite-așa, ca să nu depind de nimeni, deoarece cel mai rău lucru în viața asta este să te obișnuiești cu cineva și să te trezești singur, doar tu cu tine, în mijlocul lumii, al milioanelor de oameni și al vieții. Măcar, dacă te ai pe tine, nu ești lăsat baltă! Nu de tot. Că uneori mai cazi și tu. Și nu poți să îți lingi rănile când vrei. Le lingi noaptea, când adoarme copilul. El nu are voie să știe că tu suferi, că tu plângi, că îți este greu. Nu este vina lui de nimic ce tu nu ai știut alege sau face bine în viață. Și ca să poată crește armonios, m-am despărțit de C.
Nu mi-am dorit să crească mare într-o familie de formă, unde mama și tata deveniseră un fel de chiriași ai aceluiași spațiu de locuit. L-am sărutat pe frunte, mi-am șters ochii, l-am îmbrățișat și i-am mulțumit pentru fetița noastră și cei opt ani trăiți împreună. Pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine și pentru că nu a cedat greutăților fugind. A înțeles. Ne-a sărutat și el pe frunte și-a făcut bagajul și a plecat. Ne sunăm când avem probleme, vorbim și am rămas foarte buni prieteni. Când îi e dor vine și o vede pe Augu, iar când îi e dor ei, o duc să îl vadă pe C. Nu i-a spus tată niciodată. Mereu spune că C. este un fel de frate mai mare, deoarece nu a fost tatăl ei niciodată. Un tată îți citește de noapte bună, se joacă cu tine, te duce în parc, vine la spectacole. El nu a făcut așa ceva niciodată. Ca atare, ea îl iubește doar ca pe C. Și, uneori, când ieșea afară să se joace sau meregam împreună prin parc, la mare, Augusta făcea pe agentul de matrimoniale. „Uite mami, ce frumos este domnul acela și ce frumos se joacă cu copilul lui!” sau câteodată mă certa: „Nu înțeleg de ce ești așa! Nu îți place de nimeni! Tuturor le cauți defecte! Să știi că și tu ai!”. Știam! Și știu! Dar mai știu că trebuia să simt și să gândesc de două ori înainte de a mă arunca în față într-o relație. Era și ea! Așa că, îi spuneam că eu sunt de vină, deoarece încă sunt defectă ca păpușa ei căreia i-am cusut mânuța, doar că eu îmi cos acum inima și viața. A înțeles! Nu a mai căutat de atunci „tătici”. A înțeles că familia este un cadou care se întâmplă exact la timpul său potrivit. Ca de Crăciun! Nu poate veni moșul vara, dacă el trebuie să vină iarna. Și am tot așteptat. Ierni peste ierni. Câteva relații eșuate. Două. Nu mai caut demult vinovați. Am învățat de când cu C. să iau viața exact așa cum este. Fără caiet de sarcini, fișa postului etc. Viața e ca și iubirea: este sau nu este! Doar de noi depinde. Așa că, am trăit-o la maxim alături de Augusta. Ne-am mutat doi ani în Constanța lângă prietena mea. Am trăit cele mai frumoase clipe. Am făcut scufundări, ne-am plimbat seara pe faleză, am făcut mii de fotografii, am fost în satul de vacanță, am luat un locul II internațional la balet, am strâns foarte multe amintiri. Apoi, am simțit să ne întoarcem în orașul unde noi două ne simțim mereu acasă. Nu ne întrebați de ce! Noi două funcționăm după simțuri și iubiri. 🙂 Așa că ne-am întors în Focșani și am deschis sala de balet. Între timp am cules vreo nouă diplome de excelență și premiul I în clasa pregătitoare și ne-am bucurat de plimbările și discuțiile noastre. De iubirea noastră unică! Eu chiar respir prin copila mea!
***
Bun! Acum vă veți întreba unde e S.?! S. a apărut în viața mea în urmă cu 2 ani. Cum spuneam, vara. Postam ceva pe facebook și am văzut o cerere de prietenie. Viața mea fusese numai bine făcută praf și o reglasem. Eram ferm convinsă că am devenit un zid impenetrabil. Dar cred că niciodată nu voi fi. Nu am setările de rigoare. Când i-am văzut avatarul am știut că este cineva deosebit, care va avea un rol marcant în viața mea. Toate astea, după un avatar?! Da! Și așa a fost. Am început să navighez pe pagina lui. Sensibil, misterios, inteligent. Scria dumnezeiește poezii și răspunde dumnezeiește în comentarii. La mine nu contează frumusețea, dar contează să am cu cine vorbi câte în lună și în stele. Îmi plac bărbații inteligenți! Asta este! Apoi, ne-am cunoscut mai bine. Stăteam ore întregi de vorbă pe chat. Într-o noapte însă mi-am dat seama că e prea frumos să fie adevărat. Ca și cu C. Am realizat că dacă S. e real, ceva trebuie să fie cu el: ori e departe, ori e însurat, ori e vreun nebun care se joacă cu mintea mea. Bingo! Și am aflat. Avea familie. Și ce frumoasă familie.
Și așa am învățat din nou să tac. Să mă retrag. Să răspund în dodii. Să nu mai răspund cu lunile. Să mă arunc cu capul în față într-o relație toxică și foarte toxică. Din care m-am retras deoarece mi-am dat seama că înainte de a fi femeie sunt mamă-femeie! Noroc că în timpul acesta am scris. De jale, de jelanie, de negru, de gri. Poezii, povești, romane. E bine când poți să te ascunzi în spatele unor texte. Nimeni, nu poate ști vreodată dacă ești tu cu adevărat sau acel personaj, iar tu, te poți fofila de fiecare dată. S. mă tot întreba dacă cel căruia îi scriu există. Apoi, m-a întrebat într-o zi de ce nu e cu mine, dacă există?! Dacă a văzut că răspund în slalom sufletesc mi-a zis că el papă un măr. Eu i-am zis că pap o portocală. Am împărțit-o. Jumi-juma! Și uite așa au trecut anii. Am tot împărțit și el nu a bănuit nimic niciodată. Eu, nici pe atât! Mă bucuram să îl citesc, să mai comentez la ce scria, să îl alin când îl simțeam trist, să fiu fericită când era fericit, să îi admir fetele, să le iubesc în inima mea și să le doresc fericite și sănătoase. Ca pe Augu.
Într-o zi însă, că așa e în viață, s-a întâmplat inevitabilul. Am aflat. Nu am să spun ce. Din respect și iubire. Dar am rămas acolo. Umăr, prieten. Am fost. Mi-am mușcat limba și am oferit soluții. Pentru că eu sunt o femeie cu principii, iar cel mai de neclintit părea a fi acesta: nu vei fi niciodată cu un bărbat căsătorit! Însă, ce spuneam eu mai sus de viață? Că nu vine cu notificări ca pe facebook, că nu vine cu friend-unfriend, love-unlove, nici cu reguli, nici cu fișe ale postului. La naiba! Mai bine ar veni uneori! Măcar am ști și noi de unde, ce și cum ne trăsnește. Mi-a zis că nu se mai poate. Că nu eu sunt motivul deciziei. Eu sunt motivul faptului că el a trăit în anii ăștia frumos. Motivul pentru care a exista zâmbet, soare, drum înainte, speranță. Atunci i-am zis: „Vino acasă, prea mult ai fost plecat!”. Și a venit. Eu am devenit evident femeia scoasă din societate cu pietre. În situațiile acestea niciodată nu contează adevărul. Contează doar statutul. Nu contează de ce exist eu în viața lui, contează doar că exist!
Adevărul este însă că nu eu am dezbinat familia. Nici relația. Eu nu am dezbinat nimic. Am găsit totul așa. Am vrut să repar. Din păcate, unele lucruri nu sunt ca păpușa Augustei… le coși mânuța și totul se poate reface la loc. Așa că, am luat păpușa și am iubit-o. Cu tot ce sunt! Atât am putut face! Și să sper! Să sper că viața poate repara măcar ce a mai rămas între doi oameni care au împreună un trecut și copii. Așa ca mine și C. Frumos, fără traume și înțelegere! Că îl iubesc? Da! Iremediabil și ireal! Atât de mult încât aș putea trăi oricând și fără el, dacă el ar fi fericit în altă parte. De ce? Pentru că dragostea mea nu e condiționată de nimeni și nimic. Nici măcar de dragostea lui! Sau de prezență!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
