Cred că nu e om care să nu-l fi citat cu patimă şi patos pe Eminescu şi să nu-şi dorească un Ţepeş redivivus. Şi la fel de sincer cred că revenirea lui Ţepeş e pentru mulţi dintre români la egalitate cu pogorârea însuşi Fiului.
Uneori mă gândesc că, pentru noi, o apocalipsă bună nu pe Hristos l-ar include, ci pe Ţepeş. Cred că ar fi o apocalipsă mai adecvată statului pe cur şi văicăritului în care se bălăcesc majoritatea conaţionalilor.
Ce nu pot să nu observ e că ”noi, românii” avem un nenorocit de cult al conducătorului de care nu ne dorim să scăpăm şi de care ne agăţăm. ”Ne” e frică să gândim pe cont propriu. Că-i popa al parohiei, că e patriarhul, că e Vodă, oricine, numai să nu gândim cu capul personal. Şi fiindcă e în capul satului sau statului acest personaj e investit automat cu infailibilitate de drept divin. Nu poate greşi, nu poate face nimic rău, orice ar întreprinde e BINE şi mai ales generează bine pentru comunitate.
Un astfel de personaj investit cu puteri supranaturale e Măria sa Vlad Ţepeş. Mentalul colectiv a păstrat informaţia că îi ridica în ţeapă pe hoţi, sperjuri şi pe corupţi. Mentalul colectiv nu vrea să treacă de secolul XIV şi îl vrea îndărăpt pe tronul Ţării, să împartă dreptatea în stil medieval. Ducă-se dracului faptul că s-a abolit pedeapsa cu moartea! Ce ne pasă nouă? Nu mai contează decât sentimentul de justiţie populară. Că ăla a primit ceea ce merita.
Se uită nedrept de uşor faptul că Măria sa a folosit temuta ţeapă ca instrument politic. Trecând câteva sute de ani de pe vremea când braţul său împărţea dreptatea pe pământ, arhivele cancelariei domneşti fiind puţin arse şi niţeluş distruse, dar luând în considerare ce izvoare scrise au rămas de pe la alţii, putem însă remarca faptul că averile celor atât de egalitarian ridicaţi în glorie treceau automat în posesia Domniei şi că mai toţi cei care au avut parte de un astfel de sfârşit au avut şi o problemă cu instituţia voievodală putem doar a presupune că s-a aplicat acelaşi mecanism în care Inchiziţia a excelat. Adică dreptatea în interesul personal. Faptul că pătura inferioară a beneficiat de acţiunile domnitorului tind să cred că a fost nu mai mult decât un efect secundar pozitiv. Nu trebuie uitat faptul că boierii ucişi erau opozanţi puternici ai Domniei. Şi da, pentru a deveni puternici aveau nevoie de bani, bani care veneau din exploatarea ţăranilor de pe moşiile lor şi care evident nu-i puteau iubi când dările erau prea mari, opulenţa prea cocălăresc etalată şi împărţirea dreptăţii fiind făcută pe criterii politice. (Opa, toate vechi şi nouă toate!)
Privind din acest unghi, brusc actul de justiţie nu mai e atât de pur şi de altruist pe cât şi-l aminteşte mentalul colectiv prin secole. Şi nici la fel de ideal precum încearcă EminescuL să îl prezinte.
Aşa că, tuturor acelor concetăţeni care strigă cu glas tare nevoia revenirii în slavă a lui Ţepeş, le-aş aduce aminte că mai prin puţin binecuvântaţii ani ’90 a mai fost unul care propovăduia împuşcările pe stadion. Şi care a tras semnificativ Ţara în jos.
Aceloraşi români le-aş spune că împuşcarea, săltarea în ţeapă a hoţilor nu aduce nimic bun statului. Doar ne pune cam pe aceeaşi treaptă cu oamenii ISIS. Şi că degeaba vărsăm sânge, cât de vinovat, dacă nu se recuperează prejudiciul. În totalitate şi cu dobândă.
Citiţi şi
Părintele Ionuț Blidar și enoriașii srilankezi
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
