Da, prietene, te înțeleg. Te înțeleg atât de bine, încât o să le spun tuturor ce fel de om ești, dacă nu și-au dat seama deja.
Când ai publicat primul text, am simțit solidaritate. Și aș fi vrut să te ajut. Am și încercat. Am simțit solidaritate și furie împotriva sistemului care te-ar fi obligat la o asemenea viață mizeră, pentru că nu am vrut să simt milă, tu fiind bărbat. Nu aș fi vrut să îți rănesc orgoliul nici măcar cu gândul. Dar ceea ce simt acum, citindu-te, e mai grav, însă perfect susținut de argumente logice: mult dispreț amestecat cu puțină scârbă. Nu o lua personal. Acest mix este dedicat genului tău.
Știi de ce te înțeleg, prietene? Pentru că aveam vreo 20 și un pic de ani când mi-am făcut valiza și am plecat la București. Ai mei nu aveau prea mulți bani, așa că mi-au dat puțini. Mai puțini decât ai crede. Cât să am de pâine și o lună de chirie și celelalte cheltuieli. Nu am fumat o perioadă, pentru că îmi era rușine să cheltuiesc banii părinților pe țigări. Trebuia să mănânc. Și umblam eu cu CV-urile în mână, de cu zori și până seara, să îmi găsesc un job. Am luat la rând toate redacțiile din București și le lăsam CV-ul. O vreme am fost ruptă-n c*r. Aveam și chirie, și întreținere, și toate alea despre care vorbești tu. Știi ceva? M-am dus chiar la supermarket și am lăsat un CV, pentru că eu știam că trebuie să supraviețuiesc. Ceea ce înseamna că trebuia să muncesc. Tocmai de aceea aș fi făcut orice, până reușeam să mă angajez în presă. Noroc că m-au sunat ăia de la ziar, primii.
De aia, te înțeleg, prietene. Din perspectiva tinerei de 20 și un pic de ani. Din perspectiva mea, a celei nici măcar de 40, ci de 30 și un pic, îți spun să lași dracu’ prostiile și să pui mâna să muncești. Ce, frate, e sub demnitatea ta să cari lăzi la Mega Image? E sub demnitatea ta să faci munci de jos? Da, e. Și știi de ce, prietene? Pentru că ăștia ca tine sunt de o aroganță inumană. Totul vă pute, nimic nu vă convine. Nu faceți decât să aruncați venin și nemulțumire. Toți ceilalți sunt dobitoci, iar voi perpetuați genialitatea speciei. Tu și aștia ca tine aveți impresia că totul vi se cuvine. Ați bețivănit toată viața prin birturi și redacții, și vă treziți la 40 de ani că sunt niște inadaptați. Păi, da, prietene, sunteți. Îl știi pe ăla deștept, Darwin, da? Nu te adaptezi, mori.
Problema știi care e, măi, prietene, cu ăștia ca voi? Că sunteți niște paraziți. Trăiți și pe spatele meu, care mă spetesc să păstrez un echilibru fin între ceea ce îmi place și ceea ce trebuie. Pentru că, prietene, muncesc vreo opt ore într-o multinațională, ca să nu îmi trimită ENEL-ul preaviz și mai bag multe alte ore de scris și editare, prietene, că asta îmi e ca aerul. Pentru că știi ceva? Eu nu sunt scriitoare, dar scriu. Nu am publicat nouă cărți, dar scriu până când ard toată și nu mai am ce să dau. Așa că înțeleg, prietene, și nevoia de a scrie.
Și mai știi ceva, prietene? Dacă aș vrea, mi-aș găsi pe unul să mă țină în puf, iar eu să scriu. Să scriiiiiiu, cât e ziua de lungă. Dar nu aș putea, prietene. Că mi-ar fi scârbă de mine, cum îmi e de tine.
Prefer să muncesc în multinațională, ca să trăiesc. Să îmi cumpăr țigări, mâncare, cărți și să plec în vacanță, o dată pe an. Iar ca să plec în vacanță, strâng cureaua câteva luni bune. Că am un obiectiv, clar. Nu e boem, dar e necesar. E musai, prietene, dacă vrei să trăiești demn. Demn… Dar ce naiba spun eu aici? Tu habar nu ai ce e aia. Știi, e penibil să îți trimită mă-ta pachet, ca la studenți, la 40 de ani. Și mie vrea să îmi dea mama. Dar nu iau, măi. Nici de-al naibii. Iar dacă îmi pune bani pe ascuns, în portofel, îi pun și eu deoparte. Vreau ca într-o zi să le ofer părinților mei cadou, o vacanță.
Prietene, te înțeleg, deși nu aș vrea. Și știi care e problema ta? Ești iresponsabil. Nu ai chef de muncă, frate. Asta e!
Ai vrea, dacă s-ar putea, să o lăbărești toată ziua, bând bere de doi bani și fumând țigări împrumutate de la comeseni, în timp ce scrii de zor. Ei, vezi că la noi, în lumea oamenilor mari, asta nu se poate fără a plăti un preț? Te doare? Să te doară, că meriți!
Știi, prietene, citindu-te, nici nu știu în care gen să te încadrez. Că bărbat nu ești. Bărbatul, ca și femeia care știe ce vrea, adică o viață decentă, strânge din dinți ziua, îndură, muncește de îi sar capacele, iar noaptea visează la visul care i se va îndeplini. Pentru că așa e în lumea noastră mercantilă, băi, poetule. Viețuim, când nu ne luptăm pentru supraviețuire.
Așa că, poetule, te rugăm noi, încearcă să fii bărbat măcar așa, în aparență, și nu te mai plânge ca un țânc pe care l-a sărit rândul la țâța mă-sii! Încearcă, măcar. Hai, că și noi am încercat să te ajutăm, chiar dacă pentru tine nu a fost îndeajuns. Ah, uitasem. Pentru tine nimic nu e îndeajuns.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
