O veste bună pentru iubitorii melodramei – genul încă n-a murit! Aproape de închiderea TIFF 14, am asistat la proiecția Duke of Burgundy – “dark melodrama” în regia britanicului Peter Strickland. Urmărindu-i retrospectiv filmografia, m-am mirat de slabele recezii de la noi pentru Katalin Varga, mai ales că a fost produs de către Libra – casa de filme a lui Tudor Giurgiu, și a fost primit cu elogii de către critica europeană, fiind nominalizat la premiile Academiei Europene de Film în secțiunea “Descoperirea europeană a anului”, pentru debut regizoral. Despre cel de-al doilea film al său – thrillerul suprarealist Berberian Sound Studio, care a luat mai multe premii – am aflat că a fost considerat prea scump pentru a fi difuzat în România, așa că deocamdată mă abțin.
Revenind la Duke of Burgundy, mi s-a părut un film de autor. Se pare că acest proiect a început în ideea unui remake după Jess Franko (un remake ori un reminder ar fi și “Berberian Sound Studio”, despre stilul giallo), ca până la urmă regizorul să vireze această provocatoare istorie a relației homoerotice sub/dom spre o poveste tandră, arhetipală. Sub pretextul unei relații între femei, asistăm de fapt la o sublimare a sentimentelor, care nu mai țin cont de gen – deși unghiul de vedere al relațiilor intime ar trebui să fie unul subiectiv. Cam așa vede dragostea un bărbat, mi-am zis, povestea dintre femei fiind doar un pretext. Sau, cel puțin (dacă mă înșel cu unghiul subiectiv), tot ce am văzut este aplicabil și heteroerotismului.
Enumăr câteva manifestări pe care filmul le personifică și vă rog să mă opriți dacă citiți ceva suspect: nevoia de a retrăi începuturile; încercarea de preluare a controlului de către unul dintre parteneri – nu neaparat cel mai puternic; sexul devine un clișeu, un act mecanic; tentația trădării; o relație în care unul/una din doi vrea ceva mai mult; incapacitatea de a-ți reprima reproșurile; momentul când încerci să ascunzi pierderea interesului prin declarații (verbalizări). Nimic bizar? Ei, despre toate acestea și ceva mai mult este vorba în filmul lui Peter Strickland. Până și fluturii pe care îi studiază Cynthia și apoi Evelyn, sunt o metaforă: ei par, într-o scenă dinspre final, să copleșească sau chiar să devoreze personajul.
Îi vedem din ce în ce mai aproape, aproape le simțim firele și ghearele, într-o metaforă (anume, ceva mai greu de suportat) despre carnalitatea iubirii – oricât de diafană ne-ar părea ea la început. Și ca-n orice film bun, cred că sunt mai multe simboluri ascunse, unele scăpând (in)sensibilității mele: în insectarul Cynthiei sunt prinse crisalide care nu mai au astfel cum să se transforme în fluturi; iar la final, pare a se închide un cerc prin repetarea aceleiași scene a sosirii lui Evelyn – nici nu mai știi dacă totul n-a fost doar un vis! La ce bun însă toate aceste tribulații, m-am întrebat privind spre sala pe jumătate goală, în momentul în care un bătrânel o părăsea – înainte de finalul filmului?
Nu mai putem (sau vrem să facem mai mult decât au reușit alții), ori nu mai știm cum să exprimăm filmic o poveste heterosexuală? Nevoia de altceva, sau ce ne împinge în fața ochilor filme de acest gen (dark) – mă întrebam? Apoi m-am raportat la gândirea experimentală. În condiții provocate poți observa reacții carem în normalul realității cotidiene, îți scapă. Se spune că în pușcăriile de femei, acestea se grupează în familii, iar femeia alpha joacă rolul de cap al familiei și este numită tata. Ea le ceartă pe fiice și nepoate exact cum s-ar aștepta ele de la un tată de familie. La fel și în relațiile homoerotice, jocul acesta sub/dom – adus în lumină de filmul lui Peter Strickland – scoate la iveală, în absența bărbatului, nevoia de protecție, alături de submisivitate și mai puțin nevoia de dominare feminină.
Recomand Duke of Burgundy pentru unghiul inedit al regizorului, care ne permite să privim prin gaura cheii relația dintre cele două pasionate de lepidoptere; pentru fluiditatea imaginilor și coloritul parcă în contrast cu dark-ul experienței devoalate – o experiență estetică în sine; și nu în ultimul rând, așa cum era și de așteptat la o melodramă, pentru muzica celor de la Cat’s Eyes, care ne introduce în atmosfera filmului.
Pe Marius îl găsiți tot, aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
