Și stă, și se gândește. Ea să facă asta? A avut tupeul să frângă mii de inimi și aproape să ia vieți. Toate de dragul ei. Dar ținând cuțitul printre degetele subțiri cu manichiură perfectă, învârtind lama de colo-colo, îi vine în cap că, parcă, voia doar să taie niște fructe, în niciun caz să se gândească la moarte.
Cum i se poate întâmpla ei așa ceva? E marea divă, e femeia fatală. A rupt atâtea căsnicii, efectiv a schimbat vieți. Cu nemiluita. Cum poate ea să aibă momente în care să se displacă? Când merge pe stradă, lumea îi admiră tocurile, hainele scumpe și extreme, pe care nu le-ar purta oricine, părul blond cu extensii, foarte lung, machiajul perfect… Sigur are pe cineva, sigur e fericită. ”Bărbatul ăla e norocos”. Adevărul e că nu există acel bărbat. Ea nu a fost niciodată fericită. A încercat să se schimbe. Constant și-a trăit viața cum s-ar fi așteptat alții de la ea să o trăiască. S-a mințit extrem de mult. Și acum stă la geamul imens al sufrageriei de lux, cu un pahar de vin în mână. Are doar o cămașă de noapte pe ea. Sigur e cineva la geamul blocului de vizavi care o privește. Simte asta, dar nu îi pasă. Își aprinde un trabuc cu cireșe. Îl are de mult timp, dar ea nu fumează de obicei. E urât ca o fată să fumeze. Plus că mereu a trăit sănătos. La fel cum a învârtit destinele oricui cu care a interacționat vreodată: sănătos, brut, pe față, pe veci. Ea îți schimbă percepția. Ea își pune amprenta. Ea niciodată nu a trecut neobservată.
S-a mințit mult prea mult. Coboară până la supermarket. Cumpără niște cutii, nu-mi dau seama ce. Are grijă să-și ascundă chipul nemachiat, dar totuși perfect, sub ochelarii de soare imenși. Intră în casă. Golește dulapul. Tot, în afară de hainele negre. Tot ce e mai scump și elegant. Le îndeasă în saci. Se așază în fața oglinzii. Își bagă capul în chiuvetă, părul i se udă. Își scoate extensiile. Își rupe unghiile cu gel. Cu dinții. Cutiile acelea erau… vopsea. Parcă părul ei, chiar dacă e doar până la omoplați, e frumos. Își întinde acea substanță, pe care o amestecase acum câteva secunde într-un bol, pe tot părul.
Rămâne așa ceva timp. Vechiul blond capătă o nuanță de castaniu. Parcă se vede cât de ars e. Își închide orice cont de pe rețelele sociale. Cine o iubește, o iubește oricum, dar nimeni n-o iubește, că ea n-a lăsat pe nimeni să o cunoască. Plânge și i se întind niște rămășițe vagi de rimel pe față. Își spală părul. Și-l usucă.
Parcă e mai fericită. Parcă a meritat, și parcă e totul ok. Parcă orice drum lung începe cu primul pas. Și acum își mulțumește că a luat această decizie. În seara aia, cu acel cuțit în mână, a ucis minciuna care a trăit în ea o viață. Dacă tot amâna… ce s-ar fi întâmplat?
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
