Te-ai măritat nu foarte devreme și poate că ai făcut-o din dragoste sau… nici nu mai știi, deși au trecut doar câțiva ani de atunci.
Uneori te întrebi de ce ai făcut-o, însă întrebările sunt firave, ele vin și pleacă fără să te tragă prea tare de urechi. Ai grijă să le ignori cu o falsă superioritate, în față lor te arăți leoaica din gândurile tale. Dar numai în fața lor. Și a îndoielilor. Și a regretelor tardive. Scuturi din cap și treci mai departe.
Mi-e bine. E bine. Ei, pe naiba! Simpla existență a acestor întrebări nu-ți ridică niciun semn de întrebare? Ai căutat mai mult de câteva minute în sufletul ăla al tău să vezi, oare ce se mai petrece pe acolo? Oare este el chiar atât de bine-mersi precum te încăpățânezi tu să crezi? Dacă îl iei la palme și îi șoptești amenințător, printre dinți: spune bine, spune bine, el chiar e așa? Ai învățat să te minți frumos; până la urmă, o minciună frumoasă ține de foame un timp. Dar un timp foarte scurt. E ca o punte de gheață peste o prăpastie în flăcări. Avantajul ei e că se năruie fix când ești la mijlocul drumului. Și sub tine hăul este… deschis. Dacă nu brodezi repede altă minciună, te poți rostogoli în neant… Așadar, mai întreabă-te încă o dată: sunt bine?, că poate ai surpriza unui răspuns sincer.
O femeie își este sieși datoare cu această sinceritate, oricât ar fi ea de brută și oricât de tare ar durea. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să-și adune puterile risipite în crearea de false iluzii și să le transforme în adevăr. În adevărul ăla incomod pe care îl cam intuiește (așa-i că intuiția nu prea dă greș?), dar pe care nu vrea în ruptul capului să-l recunoască. Un bastard, nu-i al meu. Zău?… Ia mai întreabă-te și de ce te-ai măritat. Încă o dată și încă o dată până când reușești să dai la o parte, strat cu strat, toată creația ta de argumente menite să te mențină pe linia de plutire, într-o închipuită siguranţă și lasă răspunsul pe care îl știi deja să te pocnească cu toată puterea sa. Lasă-te cuprinsă de el, plângi, strigă, dă-te cu capul de pereți, dacă trebuie. Și apoi, trage-ţi nasul și gândește-te: motivele de atunci, reale sau nu, au dispărut fără urmă și nici măcar reinventate nu mai pot fi. Deci? Singurătatea asta năprasnică pe care o trăiești nu este un semnal de alarmă suficient de puternic? Nu vrei să pierzi? Pe el sau ideea ta de cuplu? Sau poate visurile tale, numai ale tale – oricum năruite – pe care le tot cârpești cu ață albă, pe ici, pe colo, doar-doar să țină, măcar cât să le faci o poză, să ai cu ce dormi în brațe…
Dragă femeie, trezește-te… Trezește-te din viața care-ți este mormânt. Căci pe el oricum l-ai pierdut, fără să-ți dai seama când și de ce. Dar nici măcar nu mai contează asta. De fapt, singurul lucru care contează este că riști, în fiecare zi tot mai mult, să te pierzi pe tine însăți. De tot.
Pe Cristina o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
