Pe doamna respectivă o văzusem în repetate rânduri traversând grăbită străzile. Într-o zi, am aflat că e venită din Basarabia și am început să întreb în dreapta și în stânga. Cineva mi-a spus unde locuiește, așa că m-am hotărât să-i fac o vizită. Redactorul-șef mi-a zis că avem o gaură în ziar și, cum-necum, trebuie găsit subiectul.
Era o arșiță nebună, de-ți venea să lași baltă toate, dar în presă e uneori ca în armată. Ordinul se execută (bleah!), nu se discută. Pe stradă o văzusem cu părul șaten, dar la ușă avea să apară o femeie roșcată, cu ochi de albină. Mă rog, așa cum îmi imaginam eu ochii albinelor: ageri, pătrunzători, de-o hărnicie șocantă. ”De la ziar, ai?”, m-a întrebat, poftindu-mă în bucătărie. Tocmai făcea niste gogoși, pe care le întindea pe un ziar. Cu un ochi mă uitam la gogoși, iar cu celălalt îi cercetam părul. ”Da, da, am vopsit azi peruca”, a vrut să-mi înlăture nedumerirea, deslușind căutătura mea crucișă.
Avea 84 de ani, dar era atât de sprintenă, încât aproape că nu reușeam s-o urmăresc. ”Elvira!”, s-a auzit o voce din camera alăturată. ”Bărbatu’ meu stă la pat de zece ani! Mormăie mereu!”, a zis către mine, fără să-și bată capul prea mult. ”Un rachiu bei?”, m-a luat așa, pe nepregătite, iar eu n-am zis nu. Mi-a povestit apoi întreaga ei viață. Aveam ce să scriu. Orișicum, purta Basarabia în sânge. ”Vreun iubit, ceva, ai?”, m-a iscodit apoi, învârtind gogoșile calde în zaharul topit de flacăra verii. De parcă mi-ar fi stat gogoașa în gât și rachiul m-ar fi buimăcit pe loc, i-am zis: ”Eu sunt așa, mai retrasă!”. ”Pe boala, eu dacă aș mai avea anii tăi, nu aș ierta nimic. Pac! Pac! Tinerețea nu știe, bătrânețea nu poate! Nimica nu se roade, înțelegi mata, cum spun?”, a adăugat, cu un aer conspirativ.
Aproape mi-au ieșit ochii din orbite. ”Elvira, Elvira, ți-a venit ”pretenul”!”, s-a auzit vocea bărbatului, de data asta mai hotărât să se facă înțeles. ”Prietenul?”, am articulat eu. ”Iaca, un om, care îmi ține de urât! Bărbatul meu e la pat de atâta vreme!”. ”Aha, am zis eu, privind cum își aranja peruca, orientată, cumva, într-o parte. La ieșire, m-am intersectat cu un domn în vârstă, îmbrăcat cu un pardesiu alb. ”Frumoasă culoarea la păr, Elvira!”, a complimentat-o domnul. Ea mi-a făcut șmecherește din ochi. ”Să trec pe aici să vă aduc ziarul?”, am spus. ”Da, da, o să îmi folosească la gogoși”, mi-a zis, urându-mi drum bun și amanți cât mai mulți.
Afară am pufnit în râs și am luat-o la galop, căci se făcuse târziu. ”S-a bucurat femeia? Ce-ai mai aflat de la ea?”, m-a întrebat redactorul-șef. ”Ei, mi-a povestit de foamete, de război și de tinerii proști, care nu pricep că nimica nu li se roade”. ”Poftim?”, a întrebat șeful. ”Bolboroseam și eu, mă doare capul de la căldura de afară!”, am zis. Un timp, am mai întâlnit-o pe stradă. Îi murise bărbatul, îi murise și prietenul. Dar avea alt prieten și purta o perucă nouă.
Mda, ”dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea”, îmi vine în minte uneori.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.