Poate că o să ți se pară un pic creepy, dar mie, când eram mic, îmi plăcea să merg la-nmormântări. Îmi plăcea e destul de puțin spus, adoram, de fapt. Dar nu era doar mersul acolo. Cel mai tare îmi plăcea faptul că puteam să plâng în voie la înmormântări. Să vedeți de ce zic asta. De obicei, pe-acasă, când făceam vreo trăsnaie și mai încasam câte-o chelfăneală și plângeam, mi se spunea că, dacă nu mă opresc, mai primesc niște bătaie. Așa că mergeam de drag la ele, uneori. Pentru că acolo nu te oprea nimeni din plâns. Nu prea-nțelegeam eu ce se petrece, de fapt, dar era mișto că toată lumea te pupa și te mângâia de parcă erai copilul lor. Și primeai prăjitură din aia super, cu nucă, cu esență de rom și cu bomboane Cip pe deasupra. Colivă, pentru cine nu s-a prins deja. Mai nou, rețetele au suferit mici modificări dictate de noile realități economice, în sensul că acum coliva se face cu M&M. Alte vremuri. Oricum, eram terminat după bomboanele alea Cip. Îmi târam bunicul prin oraș prin toate Alimentarele să căutăm bomboane Cip. El mă iubea și mergea cu mine până le găseam. Ah, și erau și grămezi de flori acolo. Da, îmi plac și florile.
Mi-aduc aminte că am fost odată la o înmormântare prin Craiova. Ceva rude sau prieteni de-ai mătușii la care-mi petreceam verile, de obicei, în vacanțele din școala primară. Inevitabil, și oltenii mor. Așa că, familiile se întâlnesc pe la evenimente funerare. Iar la îngroparea asta de care vă zic m-am îndrăgostit tare de tot de o fată de pe-acolo. Și am copt pe loc o strategie de cucerire care mi se părea mie infailibilă în momentele alea pline de încărcături emoționale. M-am gândit eu că aș putea să-mi satisfac în acelați timp plăcerea de a plânge combinând-o cu o cucerire demnă de o ambianță, ce-i drept, mai plăcută. Dar, în definitiv, oamenii sunt sub vremuri și nu vremurile sub oameni așa că am hotărât să fac tot ce pot, cu ceea ce am, acolo unde mă aflu. Dacă nu v-ați prins, arma mea redutabilă la înmormântări era plânsul. Așa că am început să mă manifest, amarnic și cu sughițuri mai ceva ca o bocitoare plătită în blugi și bomboane cubaneze. Mă rog, alea mi se păreau mie, la vârsta respectivă, valuta fundamentală. Îmi amintesc că plângeam frumos, cu emoție și cu tragism, uitându-mă din când în când în ochii ei ca să văd dacă m-a observat. Cred că aveam vreo nouă, poate zece ani. Mi s-a părut asta cea mai nimerită metodă de-a o cuceri, arătându-i că sunt un tip sensibil și-mi imaginam atunci că plângeam pentru cine știe ce dramă care se-ntâmplase sau poate doar se pregătea să se-ntâmple în amorul meu de copil. Cred că Daria o chema. N-am apucat să schimb niciun cuvințel cu ea pentru că eram rușinos ca o fată mare. Cred că și acum mai sunt, un pic. Iar la un moment dat mi s-a părut că s-a uitat și ea către mine plângând. Am fost distrus de fericire, dacă pot să zic așa. Îmi doream să nu se mai termine niciodată inmormântarea aia și să ne mutăm cu toții acolo, în apartamentul ăla înghesuit și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, cu mort, cu cruce, cu sicriu, cu florile și cu muștele din cameră. Și să mâncăm toată viața colivă, și sarmale, și să bem suc, și apă minerală, cea mai bună apă minerală din lume, pentru că era și Ea acolo. Și să ne ținem de mână și să plângem fără-ncetare, pentru că asta era, de fapt, toată distracția, nu-i așa?
Partea mai nașpa a fost că, la un moment dat a trebuit să-l îngroape pe bietul mort care avea planurile lui, ușor diferite de ale mele. Iar eu vedeam năruindu-se întregul meu vis etern al vieții triste, dar fericite alături de fata care mi se părea, în momentul acela, cea mai frumoasă ființă din univers, în rochița ei neagră de dantelă și cu mutrișoara ei plânsă și plină de muci pe care o bunică uscățivă îi ștergea cu regularitate într-o batistă cam năclăită deja. Și cât mi-aș fi dorit să fiu el acela care o ține de după umeri și-i șoptește că totul va fi bine și că, uite, ia un pahar cu suc, să nu cumva să ți se usuce lacrimile că altfel se sfârșește universul.
Inevitabil, mortul a plecat în lumea lui, mai bună după cum spuneau cei din jur. Lume în care voiam să plec și eu în momentele acelea în care vedeam că la nici o zece minute de când l-au coborât în groapă, oamenii s-au oprit brusc din plâns, și-au băgat batistele-n buzunar și-au plecat fiecare către casele lor, luând, bineînțeles, și pe îngerul de copil cu ei.
Am suferit vreo două zile după aventura asta sfârșită tragic. Mi-aduc aminte că-n prima seară am refuzat și desenele animate de la televiziunea sârbească. Cine a trăit perioada știe că Road Runner era marfă de calitate la care nu renunțai decât în caz de dramă majoră. Ca orice dramă a copilăriei s-a stins brusc, odată cu primele cireșe coapte care au apărut în pomul din grădina casei în care locuiam. N-am mai văzut-o niciodată de atunci pe fata aceea care trăiește și acum la mine în memorie. Sper să se distreze, dacă dă peste textul ăsta. De departe, cred că aceea a fost cea mai frumoasă înmormântare la care am participat vreodată. După care m-am făcut mare și am început să pricep ce simt oamenii care plâng de-adevăratelea la înmormântări. Și odată cu asta s-au terminat și vacanțele mele de vară.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
