Poate că existau clipe în care sentimentele mele se conturau. Aproape că le pipăiam cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată, în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul. Dar lumina dura puţin. Ca o ameţeală, ca un pas şchiopătat de vals, ca o lovitură surdă în creştet.
Îmi era sublim de scârbă. Mă agăţam, cu bucurie speriată, de primii fiori din fereastră. Îmi scuipam plămânii: ”Mă duc naibii pe copcă, iar voi mă priviţi cu ochii holbaţi ”, repetam. Trăiam – fără îndoială – un act ultim. Nu trebuia decât să mă clatin, şi viaţa ar fi şters-o din mine. Aş fi rămas o păpuşă tâmpită, care n-ar fi meritat nici descompunerea. Prin bronhiile mele curgea sepia. Viaţa deja exulta lângă mine. Şi, pe urmă, ei, cu feţele lor neridate, cerându-mi aia şi aialaltă. Nu că eram o bibliotecară al dracului de deşteaptă sau mai ştiu eu cum.
Odată, un bărbat mi-a oferit cinci crizanteme mari cât nişte caracatiţe. Eu credeam că vietăţile submarine trebuie să fie imense. M-am dus la baie şi am vomitat. Nu pentru că aş fi fost bolnavă şi n-are rost să vă mai zăpăcesc, fiindcă sunteţi sătui de experienţe bizare. Eram pe cale să mă liniştesc oarecum, când lucrurile s-au încurcat şi mai tare. Iar mamei mele îi strigam în gând: ”Uite, eu iubesc un bărbat cu zece ani mai bătrân decât tine!”. Dar ea nu-mi mai descifra tainele, fiindcă ar fi râs închizând ochii, cum făcea când vărsam laptele pe braţe. ”Hai, că ai luat-o razna rău!”, mi-ar fi spus. Da, aşa. De unde să ştie ea cum anume răsărise bărbatul meu? Îi ziceam astfel, indiferent că el habar n-avea.
Fac prinsoare că nici despre bătrâneţe nu ştia mare lucru. Inima lui era o rochie catifelată cu care aş fi vrut să mă mândresc. Şi pe urmă, mă întrebam cum m-aş zăvorî în cameră, îmbufnată, dacă m-aş rătăci în casa pustie. Dar dacă ar fi fost altfel şi, tiptil, m-aş fi băgat în patul lui, iar unul dintre noi – da! – ar fi murit atunci? Mă înfiora gândul acela şi anume că, dacă n-am fost prima femeie din viaţa lui, atunci cu siguranţă puteam să fiu ultima.
Îmi doream, în nebunia mea, îmi doream să aibă o sută de ani. Pentru că iubirea ar fi venit de undeva de mai departe. Şi, dacă aş fi luat-o pe drumul iubirii aceleia, sigur m-aş fi întâlnit cu Dumnezeu care știe. Așa aș fi avut și eu poate norocul să intru în visul lui Dumnezeu.
Cred că toată nenorocirea a început de la afurisita de sticlă (fiindcă ne-am chinuit cu dopul cretin) şi, aşa cum stăteam aproape unul de altul, îl vedeam când fragil, când respingător, neînţeles de tulburător şi duios. Iar, dacă veşnicia poate avea dimensiuni, atunci era o armonie mai veşnică decât moartea şi mai pătimaşă decât dragostea.
Am înţeles că n-am să mai pot pleca din casa aceea unde ningea mereu, dar marele avantaj era că nu mă mai sufocam, scăpasem de scârbă. Iar privirea lui mă făcea să devin uşoară de tot, ca şi cum aş fi fost purtată pe braţe. Nu reuşeam să ating podeaua cu tălpile. El făcea cu iuţeală ceea ce eu aş fi vrut să fac. Într-un fel, cred că începusem să mă împiedic de mine, în el. Mi-am dat seama că ochii lui aveau liniştea pe care o întâlneşti numai la sălbăticiunile din munţi, care au văzut şi ştiu. Aş fi vrut să mi-l apropii mai mult, dar misterul acela mă înrobea.
Şi, pe urmă, am fost tristă, foarte tristă, când am hoinărit pe străzi. Căutam punctul din care apăruse iubitul meu. Ştiam că se afla la o distanţă egală, între disperare şi împlinire. Acolo, în încrâncenarea care îmi mutilase degetele de la mâna inimii. Vai de capul mângâierilor mele! Am stat multă vreme în parc, deja se înserase şi mă jucam cu frunze, crengi, şi fumam. Ba n-am fumat, fiindcă nu fumez de cinci ani. În orice caz, făceam tot felul de calcule. Cât mai era până să mă nasc în ziua în care el împlinea treizeci de ani şi alte chestii de astea.
Şi, deodată, am văzut în splendoarea de nisip a toamnei, aproape, atât de aproape încât aş fi putut să mă clatin şi – vai! – viaţa s-ar fi scuturat de mine, am văzut un trup acoperit de frunze. De fapt, erau două trupuri viguroase, doi îndrăgostiţi care se hârjoneau. Băiatul o răsucea cu un singur braţ, în timp ce fata chicotea cu rochia ridicată până la coapse. Poate că m-a izbit catifeaua rochiei sau poate faptul că era un spectacol fascinant acea zbatere infantilă, jumătate inocentă, jumătate perversă, pentru că mi s-a făcut rău şi am început să vomit. ”Blestemaților, habar n-aveţi! N-aţi văzut şi nu ştiţi!”, am urlat. Cred că i-am speriat, fiindcă unul a aruncat spre mine cu o piatră, ripostând: ”Femeie nebună!”. Cam aşa. Atunci, în momentul în care piatra îşi urma traiectoria, m-a încolţit întrebarea amară: ”Ce să mă fac pentru ca niciodată să nu mai cunosc disperarea de a fi tânăr?”
Aşa că nu-mi mai oferiţi flori, am probleme cu plămânii. Aş putea deveni o păpuşă din sepia. Ăsta-i sensul acelei cărări…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
