Povestea aceasta este de departe una adevărată. Nu este îmbrobodită, nu este împachetată în staniol, este exact așa, ca viața. Cum este. În afara numelor. Dar nu cred că asta vă va deranja.
Radu era un arhitect foarte cunoscut, căutat, și care iubea din tot sufletul ceea ce făcea. Pe lângă asta, era un tată perfect și un soț implicat. Făcea cumpărăturile împreună cu soția sa, mergea la toate ședințele cu părinții, citea foarte mult în biroul său, iar seara le citea copiilor povestea de seară. Mereu el.
Ioanei nu îi plăcea să le citească. Era mereu nervoasă. Era mereu supărată. Chiar dacă nu avea de ce, ea țesea mereu în mintea ei scenarii în care Radu o înșela. În care Radu zâmbea unei străine pe stradă. În care Radu se îndrăgostea de noua secretară de la birou. În care Radu și când dormea alături de ea, visa la alta. Ioana nu devenise așa. Ioana a fost așa dintotdeauna, iar Radu încercase ani de zile să o liniștească. Să îi spună că nu există nicio altă femeie. O scotea pe Ioana în parc, îi cumpăra flori, o lua la dans din senin și niciodată nu uita de ziua lor de căsătorie sau de ziua ei.
Pe Ioana o cunoscuse în ultimul an de liceu. Era cu doi ani mai mică și făcuse orele în clasa alăturată. I-a plăcut de ea pentru că era veselă și spontană. Pentru că amesteca culorile în hainele ei, într-un haos rar. Dar el iubea haosul acela. Și pe ea. Poate, totuși, nu așa cum ar fi trebuit, dar o iubea.
S-au căsătorit în timpul facultății. La scurt timp, s-a născut prietena mea. Deci acum știți de unde știu eu povestea :). Era cea mai mare. O blondină creață cu ochii verzi, mereu veselă, plină de viață și năzbâtioasă. Apoi, s-a născut un băiat și încă o fetiță. Radu îi iubea ca pe ochii din cap. Când venea de la serviciu, îi lua pe toți în brațe. Deodată! Și mânca cu ei în brațe. Îi ținea pe picioare. Cum putea. Ioana țipa mereu la el. Și la ei. În rest, era o soție perfectă. Le făcea pe toate câte trebuie să le facă o soție. Dar uitase demult. Uitase să fie fata aceea veselă și spontană. Uitase să fie prietena lui Radu și iubita lui. Deși el îi tot amintea, cu calm și răbdare.
Dar nu uita niciodată să îi răscolească prin lucruri. Să caute în telefon. Să caute în buzunare. Să facă isterii de gelozie sau supărare. Să îl scoată la orice oră din zi și din noapte afară din casă cu tot felul de pretexte. El accepta întotdeauna cu tristețea în gât. Pentru copii. Stătea pe scările blocului sau se plimba pe străzi, trăgând din țigară și întrebându-se cum au ajuns ei acolo. Ce s-a întâmplat cu Ioana, cu fata aia veselă, deoarece el niciodată nu i-a oferit vreun motiv de gelozie sau supărare. El a sprijinit-o în tot și toate, dar ea nu îi permitea nimic. Nici măcar să aibă vreun prieten cu care să iasă la o cafea. Că de bere nu se punea problema. Dar, noaptea trecea, el revenea acasă, Ioana se mai îndulcea și viața trecea. Așa se trezise la 47 de ani.
Într-o zi, mergând spre serviciu, Radu se ciocni cu o femeie. Ea citea o carte și lingea dintr-o înghețată, iar el tocmai se ridica grăbit, deoarece scăpase un plan pe jos. Evident, o lovi puternic în mână, îi azvârli cartea cât colo, și înghețata i se întinse pe nas și obraji. Dar ea, râdea. Râdea cu poftă și lingea de pe deget înghețata. Radu a început și el să râdă. Și să se îndrăgostească. Spontan. Atunci a înțeles că el nu se îndrăgostise niciodată. Nu a fost nimic plănuit. Nu a dorit el să se întâmple. Nici ea. O chema Miruna. Era minionă, brunetă, cu ochi verzi și copilăroasă. Era învățătoare și iubea viața la nebunie. După câva timp, Radu i-a spus Ioanei despre Miruna. I-a mulțumit pentru tot ce a fost între ei și și-a cerut iertare pentru ce nu a fost el în anii aceia. Evident, Ioana a început să facă isterii, să îl lovească, să scoată copiii la înaintare și să ridice în slăvi soția perfectă care a fost ea. Evident, ea nu a avut nicio vină. El era singurul vinovat, pentru că era un afemeiat, un nemernic, un tată de cea mai joasă speță, un… da. Era răul suprem!
Apoi, a spus un lucru:
“- Îmi doresc să moară într-o zi femeia asta și să te întorci acasă! Nu o să te mai primesc, să știi!”.
A fost pentru prima oară când Radu i-a dat Ioanei o palmă. Când a ripostat. În toți acești 23 de ani de căsnicie. A ridicat tonul și, privind-o în ochi, a întrebat:
”- Care acasă, Ioana? Niciodată, dar niciodată să nu mai îndrăznești să dorești moartea cuiva! Avem trei copii, Ioano!”.
Și a plecat. În urletele, isteriile și plânsetele Ioanei. După câțiva pași, s-a simțit eliberat. Singura lui durere erau copiii. Știa că Ioana îi va întoarce împotriva Mirunei și a sa. Așa a și fost. Au urmat câteva luni de groază și coșmar. Îl suna, îl amenința și punea copiii să îi vorbească urât despre el și despre Miruna. Iar ei, o ascultau, deoarece ea a avut grijă să le spună cât a suferit ea, cât de rău soț a fost el și cum i-a umilit prin plecarea lui. Adevărul este că ei o ascultau, deoarece erau copii încă. Copii a căror mamă, în loc să se ocupe de sufletul lor, de liniștea lor și de echilibrul lor interior, se ocupa de planurile ei diabolice de răzbunare și de revărsarea veninului asupa unui om, care i-a oferit atâția ani tot ce a avut el mai bun și mai frumos: pe el!
Într-o zi însă, prietena mea a mers la Radu. Pur și simplu a fugit de la școală și a sunat la el, la ușă. A deschis Miruna. Liniștită și zâmbitoare. Calmă. Cum era ea. A invitat-o în casă. Numai că, prietena mea a început să urle la ea. A răbufnit tot timpul acela, în care a adunat frustrările mamei ei. Miruna a ascultat-o tăcută, iar după ce prietena mea a terminat, a invitat-o din nou în casă. Nu a intrat. A revenit însă a doua zi. Miruna a deschis ușa și a tras în prag o măsuță mică de cafea și un scăunel. A spus:
”- Dacă îți este urât de mine, să intri în casa noastră, atunci poate vei accepta astfel!”. I-a pus pe masă căpșuni, prăjitură și limonadă.
Prietena mea a întrebat-o de ce. Miruna i-a spus exact cum s-a întâmplat. Pentru că așa a fost să fie. Nimic plănuit. Ca viața, ca moartea, ca orice lucru bun sau rău lăsat de Dumnezeu a se întâmpla. Au mai luat masa astfel, o perioadă. Apoi, prietena mea găsea pe ușa Mirunei câte un bilețel, în care Miruna îi vorbea câte în lună și în stele. Despre copilăria ei. Despre surioara ei care murise când erau mici. Despre soțul ei care o părăsise. Despre Radu. Despre ei trei. Într-o zi, a intrat în casă. A mai intrat apoi de câteva ori și într-o zi de vară, a venit cu toate bagajele. La ceva vreme, au venit și sora, și fratele ei. Ioana rămăsese singură! Singură în veninul și răutatea ei. În scenariile pe care le-a țesut o viață întreagă și care nu au lăsat-o să trăiască fericită până la adânci bătrâneți. S-a îmbolnăvit apoi, într-o zi. Miruna i-a dus mâncare la spital și a spălat-o. Ioana o blestema, Miruna o spăla. Într-o zi însă, Miruna a aflat că are cancer. A trăit câțiva ani cu asta, apoi a murit. La câteva zile a murit și Radu. Ioana trăiește! Copiii sunt toți la casele lor. Au albume întregi de clipe fericite alături de Radu și Miruna.
Când ne-am întâlnit ultima dată, prietena mea mi-a spus:
”- Am fost privilegiată să am o astfel de mamă! Fără ea, nu aș fi învățat să trăiesc atât de frumos! Cât de ciudat, Ramona… amanta tatălui meu a fost adevărata mea mamă! Și îmi este atât de dor… Știi cum i-am pus numele fetiței mele Ramo? Miruna!”.
Am scris asta, deoarece foarte multe femei se pot regăsi în Ioana. Sau în Miruna. Sau chiar în prietena mea. Multe femei fac aceeași greșeală. Să uite! Să uite că într-o căsnicie nu contează să rămâi sau să fii mereu soția perfectă. Nimeni nu are nevoie de asta! Putem greși. Putem fi noi însene. Cel de lângă noi, pentru asta ne-a ales. Pentru că suntem noi! Pentru ce am fost noi la un momentdat, iar el regăsește în noi, în fiecare clipă sau zi, sau doar atunci când el are nevoie să găsească acel ceva!
Eu sunt Miruna. Și în viața mea există o Ioana. Și două fetițe, precum prietena mea. Și încă una a mea. Găsesc în mine puterea de a le depăși pe toate, deoarece știu că iubirea învinge tot. Chiar și durerea și frustrarea. Știu că iubirea este cheia tuturor răspunsurilor din Univers, și nimeni nu mă poate convinge de contrariu! Și mai știu că iubesc ireal de mult omul de lângă mine cu tot ce este el și tot ce a înseamnat viața lui! Cu trecutul, greșelile și părțile lui bune. Chiar și cu Ioana. Mai ales cu Ioana. Asta, deoarece, în tot timpul acela, iubitul meu nu a fost singur. Chiar dacă nu perfect, cineva a fost acolo, lângă el, iar eu îi mulțumesc!
Nu a fost nimic plănuit… a fost doar… viața, așa cum este ea!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
