În dimineaţa aceea se trezise cu susul în jos. Aroma cafelei pregătite automat de cafetiera programată se împrăştiase în toată casa, maşina automată de spălat introdusese lenjeria şi deja îşi făcea treaba cuminte, pe aragaz se încălzea singur micul dejun, iar în baie se revărsase îmbietor un cântecel, apa sfârâia în duş, iar buretele şi gelul de duş aşteptau, pregătite de automatul care gestiona casa. Frigiderul salută politicos. Somnoros, omul salută în treacăt frigiderul. Încă nu se obişnuise cu aparatura asta, deşi o avea deja de atâţia ani. Îşi sorbi cafeaua, îşi ceru pantalonii, intră la baie, ieşi fresh, bărbierit de lame automate, pomăduit de braţe stilizate din aliaje metalice unice. Ce mai! Nu lipsea nimic. Baia îi mulţumi politicos că o folosise, cafetiera aprecie eleganţa domnului, papucii se aliniară şi tocmai când să iasă pe uşă, se pomeni că aude soneria computerului-halou care îl anunţa că avea un mesaj. Se întoarse. Putea fi ceva important. Senzorul care intuise mişcarea înspre el, deschise mesajul şi mări fereastra proiectând-o în mijlocul încăperii. Citi:
Iubitule,
Azi nu pot să te numesc „dragă”. Cineva a luat cuvântul acesta şi nu mi l-a mai adus înapoi. A rămas acolo şi acum eu nu mai pot spune: „dragă L.”. Când vei citi aceste rânduri eu, probabil, nu voi mai fi. Să ştii că te-am iubit până în ultima clipă.
Trebuia să fie o greşeală. Aşa că se răsuci pe călcâie şi ieşi. La birou avu o zi obişnuită. Prefera maşinile, oamenilor. Nu te agasau cu nimic, erau politicoase după cum le programai şi n-aveau aşteptări de nici un fel. A doua zi, ritualul se reluă. Doar boxerii lui erau diferiţi. Înainte să iasă din casă, computerul-halou ţiui din nou, anunţând un nou mesaj. Se întoarse şi citi:
Azi te-am iubit mai mult ca ieri, deşi n-am avut curajul să mă apropii să-ţi spun că mi-e dor. Sunt închisă în tăcerea ta cum doar morţii se închid. Eu iubesc. E singurul meu păcat.
Mesajul se stinse. Năucit, ieşi pe uşă. În ziua aceea, la birou, mintea îi mai zbură la mesaje. Cine să fie? De ce? Ce se întâmpla? A treia zi se pomeni aşteptând sunetul care să-l anunţe că are un mesaj. La aceeaşi oră, sunetul fu produs. Se întoarse rapid să citească:
Am făcut şi eu ce-am ştiut mai bine să nu te urmăresc peste tot. Dacă te-aş fi urmărit, dacă ţi-aş fi căutat paşii virtuali, ar fi însemnat că nu-ţi respect decizia chiar dacă ai ales să mă ignori ca pe un nimeni. Frângere…
Îşi ceru o zi liberă. Avea o indispoziţie teribilă în zona stomacului. Poate o fi fost micul dejun. Maşina aia proastă o fi scăpat cauciuc siliconic în mâncare. Oftă. Întins pe pat îşi aminti de iubirile demult apuse, de laşităţi, de neasumări, de disperări, de iubirea neîmpărtăşită care-l lăsase mort pe dinăuntru şi speriat de a trăi. Se ţinu tare. În ziua următoare, primi un nou mesaj. De astă-dată se proptise în mijlocul camerei aşteptând. Se foise toată noaptea în aşternut. Îl dureau toate cele. Dar mai rău îl durea sentimentul acut că viaţa îi scăpase printre degete şi că ratase ceva. N-avea nevoie de nimic, computerul era femeia perfectă, angajatul perfect. Fugise cu succes de ideea de a se gândi serios la a iubi şi a fi iubit. Acum, mesajele astea îi răscoleau amintirile, prezentul. „Viaţă de plastic”, concluzionă, foindu-se pe picioare într-o aşteptare febrilă.
Iubitul meu,
Nu ştiu cum pot ieşi din tăcerea-moarte în care m-ai închis. Nu ştiu ce să fac. Aş muri de ruşine să dau buzna, mă înspăimântă de moarte ideea că aş simţi gheaţa unui „nu” deja rostit prin fapte. Iubesc, nu invadez. Iubesc, nu cerşesc. Dăruiesc, nu pretind. Azi îţi scriu pentru ultima oară. Mă doboară … O prietenă mi-a arătat Futureme. Cică să-mi scriu mie un e-mail care să-mi vină înapoi în căsuţa poştală electronică, peste câţi ani voi vrea. Când să încep să-mi scriu: „Dragă L”, am constatat că aceste cuvinte rămăseseră la tine. Nu le mai aveam. Nu le mai puteam scrie. Nu le puteam împrumuta de la tine. Mi-am pus laptopul pe genunchi şi am scris. Mie? Ţie? Nouă? Dumnezeu ştie. Apoi am inventat o adresă electronică, am ales o dată cu ani mai târziu. Dragul meu drag, te sărut.
-Sunteţi pus în alertă că deja aţi întârziat la birou, se văicări metalic soneria, în timp ce papucii făceau, cu voce tare calcule de viteză, frecare şi kilometri pentru ca el, omul, să ajungă cât mai repede la datorie.
Nu-i lipsea nimic, dar conştientiză vag că viaţa trecuse pe lângă el şi rămăsese cu plasticul servil al unor aparaturi umanizate, şi al unor iubiri neiubiri. Că rămăsese cu carcasa unui viitor de plastic, al unei inimi de aliaj de circumstanţă, al unei iubiri golite de sens căci timpul nu putea fi dat înapoi, iar iubirea lui fusese sfărâmată în distanţe trecute doar de nevoi şi niciodată de viaţă palpitândă. Cuvinte ca dăruire spontană de pasiune, fervoare, spirit, viaţă lipseau din ecuaţia vieţii lui perfecte. Ceru computerului să-i caute iubire de cumpărat.
-“Rezultatul căutării, nul”, răspunse în câteva secunde computerul-halou. “Pentru mai multe informaţii sau propuneri, vă rog să contactaţi providerul. Futureme.org e un spaţiu virtual pe model vechi prin care oamenii îşi puteau trimite mesaje în viitor. Orice asemenea faptă este considerată phishing de legea organică a haloului mental în care funcţionează orice sistem de stocare şi eliberare de date. Dacă doriţi să continuaţi, rostiţi: „accept”. Dacă doriţi să anulaţi, clipiţi”.
Acceptă. Se simţea de parcă şi-ar fi cucerit umanitatea din el pas cu pas. Trăia!
Notă: Orice asemănare cu www.futureme.org este una calculată. Scrie-ţi şi tu un e-mail din viitor. Cine ştie, s-ar putea să-ţi întâlnească fericirea pe-acolo şi să ţi-o aducă în prezent. Semnat,
Dragă L.
Pe Lacrima o găsiţi toată aici
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
