Vînătorul și cîinele său îmbătrîniseră împreună. Trecute erau zilele cînd cutreierau pădurile și se întorceau acasă fericiți, plini de noroi, sînge și mirosind a praf de pușcă. Cîinele mergea greu, vînătorul, și mai greu. Boli mai necruțătoare decît bătrînețea îi măcinau pe amîndoi, iar sfîrșitul era o chestiune de timp. Foarte puțin timp.
Într-o bună zi bătrînul vînător a deschis dulapul în care își ținea pușca și hainele de vînătoare și, în amintirea vremurilor apuse, a început să își lustruiască perechea de cizme nemțești ce erau mîndria trupei sale și garanția unei vînători reușite.
Deodată a simțit pe umăr botul umed al cîinelui ce-l privea cu ochi strălucitori. L-au podidit lacrimile și și-a îmbrățișat tovarășul. S-a îmbrăcat apoi în costumul verde, și-a pus pălăria cu pană și cizmele în oglindirea cărora uneori își răsucea mulțumit mustața. Două focuri de armă au spart liniștea blocului în care niciodată nu se întîmpla nimic.
Cînd îți întîlnesc uneori, din întîmplare, numele, simt și eu botul cald al inimii cum mi se lipește de coaste și bate tare-tare. O iau în brațe și-i șoptesc că nici azi nu ai venit. Iar curînd simt că am să-mi lustruiesc și eu cizmele.
Și pușca.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
