Stai! Oprește-te o secundă din tot ceea ce faci și privește în jur. Privește cerul, înnorat ori senin, cum o fi. Copacii verzi sau înfloriți. Ridică-te de la birou și ieși un moment în soare. Lasă-l să îți dea viață. Simte-l pe piele și mai apoi cum îți pătrunde în celule. Nu gândi. Nu analiza. Doar simte. Fii prezent.
Atât. Dă-ți un moment. Să fie doar al tău. Nu al trecutului. Nici al viitorului. Nici al grijilor zilnice ori al job-ului. Al copiilor, iubitului, soțului, amantului. Ci al tău. Fă asta și o să vezi cum orice teamă dispare.
Și ce dacă plouă? Ascultă ploaia. Are un ritm al ei. O muzică pe care, dacă o lași să te pătrundă, vei vedea cum ordonează totul în tine și așterne liniștea. Doar privind cerul înnorat vei putea vedea la un momentdat cum întunericul face loc luminii. Coexistă. Nu se luptă. Își dau voie să fie. Iar dacă ele fac asta, de ce să le vrei tu altfel? Nu te poți interpune în ordinea naturală a lucrurilor. E un firesc în tot. Și curge. Iar asta e frumos. În curgere stă frumosul. Și tot în curgere stă pacea, armonia, liniștea.
Ani la rândul mi-a fost teamă că se termină. Filmul. Cartea. Berea. Țigările. Banii. Iubirea și povestea de iubire. Viața. Și nu îmi dădeam seamă că, fiindu-mi teamă, pierdeam toate acestea înainte ca ele să se termine. Înlocuiam timpul trăirii cu cel al temerii. An de an mă surprindeam privind cu regret magnolia care își pierduse florile și liliacul ofilit. Și mă durea așa, visceral, pentru că nicicând nu mă opream să le privesc. Să le las să îmi pătrundă în suflet și să mi se deseneze acolo, blând. Eram mereu înnebunită să prind viața cu ambele brațe. Să nu îmi scape nimic. Niciun om, eveniment ori moment. Și cu cât alergam mai mult, cu atât aveam senzația că totul îmi scapă printre degete.
Voiam, ceream, râvneam, când,de fapt aveam totul. Ar fi trebuit doar să mă opresc un moment și să privesc. Să mă privesc. Pe mine în viața mea. Să mă simt fiind. Să fiu prezentă în moment. Mâine? Există? Poate. Dar misterul formei în care va fi nu îmi aparține. Nu îmi irosesc momente întrebându-mă ce ori cum va fi. Nu pot ști. Pot intui. Pot alege. Pot lua decizii și ieși din zona de confort, ceea ce îmi va da liniștea conștiinței de a fi făcut tot ceea ce ținea de mine pentru a-mi fi bine. Îmi vreau fericirea. Dar nu lupt pentru ea. Pentru că lupta cu viața e cea mai sigură care înspre nefericire. Orice aș face, totul se întâmplă. Așa că mă las să fiu.
Da, sacrific secunda în favoarea eternității. Dar nu cu temere și incertitudine. Ci trăind-o. Mi-e dar prețios. Nu îl voi risipi. Aleg. Trec peste frică și mă așez în moment. Privesc cireșul ce stă să zămislească. Și ziua ce continuă să fie. Mă bucur că vine seara și îmi ia blând, cartea din mâini și o așează pe masa de pe verandă. Ascult păsările cărora nu le pasă de-i zi sau noapte pentru că mai au triluri nespuse. Și îmi dau seama că doar așa, privind trecerea, totul rămâne în mine. E fericire? Habar nu am. Dar e liniște. Poate așa sună fericirea. A liniște. Și nu vreau să o disturb cu întrebări.
Îmi e frică uneori. Îmi e frică mai ales să îmi fie frică. E momentul în care mă opresc. Și îmi deschid sufletul. Ca la sport. Îl încălzesc cu o melodie frumoasă, câteva rânduri din cartea pe care o am mereu la mine sau privindu-mi florile, iar el, pe nesimțite, se deschide. Se simte în siguranță și e pregătit să trăiască. E momentul în care mă luminez. Din interior înspre afară. Se face cald și liniște. Și totul este.
Încearcă! Da-ți timp. Dă-ți viață. Dă-ți voie să fii. Așa, natural. Fără să te interpui între tine și timpul tău. Și o să vezi cum totul începe să fie.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
