Bărbatul, cu etosul său combativ, greu ar putea fi convins că e responsabil pentru ceea ce merge aiurea în viaţa lui. Iar viaţa sentimentală nu face excepţie.
În fapt, preponderenţa actului vinovăţiei îl împinge cu încăpăţânare să pledeze pentru contrariu.
Absenţa iubitei care să-i aducă alinare în depresiile nocturne cauzate tocmai de dorinţa lui ca persoana iubită să fie absentă din viaţa sa, e înregistrată de creierul său ca o gravă eroare, o imensă neînţelegere. Dar eroarea nu este a lui, neînţelegerea nu îi aparţine.
– Nu a fost nici vorbă de aşa ceva, se va adresa el pereţilor, uluit de complexitatea vieţii şi întorsăturile neprevăzute ale sufletului său. Eu, de fapt, ţin la ea. Am nevoie de ea. A înţeles greşit.
Întotdeauna, când bărbatul rămâne singur şi e prea târziu să mai facă ceva, ea a înţeles greşit. Sau el, bărbatul, a fost neînţeles. Pereţii, cărora în timpul confesiunilor le aruncă oftaturi prelungi şi priviri bovine, sunt martorii cei mai statornici că aşa s-au petrecut lucrurile. Şi nu doar ei.
Prietenii vor confirma, de asemenea, oricare variantă pe care bărbatul le-o va oferi în versiunea personală, mai ales că aerul victimizant cu care îşi va etala statutul de single va spori patosul intrinsec al destăinuirii.
– Ne-am despărţit, va fi auzit masculu’ lovit în aripă, mugind ca un buldozer, sau ca un cocoş călcat de buldozer, iar timbrul vocii lui va reverbera în inimile spălate-n bere ale amicilor magnitudinea catastrofei la care sunt făcuţi martori.
În ochii lui – şi ai celor care-l ascultă –, el va fi cel care a încercat tot ce i-a stat în putinţă, dar nu a avut cu cine.
Orice iubire, indiferent că-i trăită în compania unei Emma Bovary, Anna Karenina sau Amélie Poulain, îşi creează propria predipoziţie spre o maladie specifică, pe care bărbatul va susţine mereu că a căutat prin toate mijloacele să o zădărnicească, dar a fost sabotat. Evident, din afară. De parteneră.
Rareori bărbatul va gândi că el a fost sursa maladiei, principalul simptom al evoluţiei bolii. Nefericirea lui se datorează ei, nu lui. La fel, colapsul relaţiei. Dacă, după despărţire, în sufletul său se varsă o imensă mlaştină de emoţii contradictorii, de vină va fi numai ea, că nu s-a descurcat prin labirintul complicat al firii sale.
Citiți și Materia primă a (ne)fericirii femeii.
Ea pretinde că l-a iubit. Atunci, de ce nu l-a înţeles? El, ca bărbat, are alte nevoi decât femeia. Nevoi care, înainte de toate, presupun mai multă libertate. Şi ceva mai multă iresponsabilitate. Amândoi sunt liberi, dar el trebuie să fie şi mai liber. Şi, cu cât pretinde dreptul la mai multă libertate, cu atât va dori să fie mai puţin tras la răspundere.
Dar ea nu pricepe. Mai mult, îşi face bagajele şi pleacă. Ori îl trimite pe el să plimbe ursu’.
Hmmm, cum vine asta?
Şi mai zice că l-a iubit.
Asemenea experienţe amare îl ajută pe bărbat să câştige în maturitate, să se împace atât cu absurdul ideii că va găsi într-o femeie sufletul pereche, dar şi cu avertismentul, îndelung repetat de marii morţi din cărţile prăfuite, că rareori relaţiile în care se implică şi investeşte (suflet, maniere, timp, energie, pasiune, toate cele) sunt everlasting love stories. În capul lui, el e un personaj de Scott Fitzgerald, condamnat să perpetueze imposibilitatea eroului de a trăi altfel decât tragic o poveste de iubire. Nobleţea sentimentelor sale, descoperă, e o forţă subversivă în relaţie, care doar o grăbeşte spre deznodământul teribil. Femeia căreia i-a încredinţat iubirea nu a fost demnă de aşa ceva. Fiecare concluzie – confirmare a nevinovăţiei sale – îi sporeşte bătăile inimii şi fiecare bătaie îi transportă otrava inoculată de ea cu mai multă repeziciune prin capilare. Moralul nu-l ajută deloc. Pozele cu ei doi îl umplu de un acut sentiment al trădării şi – încă nu se ştie dacă e de bine sau de rău – de o durere suficient de intensă cât să contrabalanseze teama că şi-a făcut-o cu mâna lui.
Dacă suferă atât, se consolează, clar nu e din pricina sa. Doar nu era aşa tâmpit să-şi facă singur rău.
Rămas de izbelişte, se simte năpăstuit şi părăsit. Când priveşte înăuntrul său, zăreşte o creatură inocentă şi drăgăstoasă, demnă de compătimire.
Vai, cât de singur este el!
Dar nu mai e mult şi, la nivel simbolistic, imaginea căţeluşului naiv care a crezut în dragoste şi a mizat pe înţelegerea persoanei iubite se va transforma în cea a unui zeu întunecat, ce va exalta instinctul şi patima sălbatică a erosului.
A iubi înseamnă a fi vulnerabil. El nu mai vrea să fie vulnerabil, expus, dezgolit. Gata cu sentimentele frumoase! Gata cu punctele nevralgice! A fost o dată prost de bubuie, nu îi mai trebuie.
De azi înainte, stratul subţire de luciditate ce-i înconjoară raţionamentele îi vor alimenta decizia de a oferi publicului prototipul unui mascul lubric plecat în lumea largă în căutarea unei femei. Însă doar pentru a o umili. Doar pentru a-i arăta cât de puţin preţ pune pe ea. Vrea să se răzbune. Căci, de fapt, el nu mai doreşte o femeie. Nu în viaţa lui. Nu în viaţa asta. Aşa se laudă. Vrea doar un instrument care să-i satisfacă sumar nevoile primare, un instrument care, întâmplător, se dovedeşte a fi femeia.
Întreaga plasticitate a pasiunii vindicative masculine îşi găseşte expresia în sentinţele pe care, începând de acum, le pronunţă la adresa femeii: cu cât aprecierile sunt mai joase, cu atât bărbatul şi-a luat-o rău pe coajă.
Un indiciu ce rareori dă greş.
Face pe durul, dar pe dinăuntru e varză. Şi, cu cât e mai debusolat şi, în consecinţă, mai incapabil să discearnă logica evenimentelor ce i s-au întâmlpat, cu atât încearcă să pară mai cinic. E asemenea unui gheţar din Antarctica, în care o zecime din el, cea salvată prin operaţii chirurgicale şi citate de pe facebook, încearcă să ascundă celelalte nouă zecimi de măruntaie zdrobite. Pământul pe care păşeşte e o platformă rotativă, paşii care se doresc a fi fermi sunt un efort epic de a salva orgoliul rănit într-o bătălie catastrofală cu femeia care l-a emasculat, lăsându-i inima cea vitează terciuită şi pe el, vai de curu’ lui.
Dar, cum păstrarea aparenţelor doare aproape întotdeauna, rezultatul exterior va fi mai mereu o frecangeală patetică. Cu boaşele tăiate şi o faţă de eunuc, bărbatul ce înfăţişează lumii virilitatea unui Errol Flynn va fi la fel de convingător ca un clovn tras la costum ce încearcă să împrumute ţinuta, discursul şi impozanţa lu’ CEO de la Hewlett Packard. (În fapt, d-ăştia chiar sunt o duzină în viaţa reală, numai că peruca cârlionţată, năsucul roşu, pantalonii largi cu bulinuţe şi amuzamentul sunt vizibile doar pentru cine are ochi să vadă dincolo de costum şi atitudinea aferată.)
De ce sunt bărbaţii aşa capsomani când relaţiile nu se sfârşesc în termenii toleraţi de ei?
Cercetătorii de la Universitatea din Wisconsin nu au aflat încă. 🙁
Ceea ce au aflat, însă, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Valahia din Târgovişte este că bărbaţii nu se vor plictisi niciodată să-şi fu*ă fericirea de care au parte într-o căsnicie/relaţie, numai pentru satisfacţia de a-şi dovedi ce nefericiţi vor fi când vor fi lăsaţi baltă.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
