Eu și gândurile mele avem o relație ce se îmbunătățește organic, cu fiecare clipă nouă, petrecută în liniște. Nu este vorba de o liniște determinată de mediul înconjurator, de lipsa zgomotului urban, ci de cea a zgomotului lăuntric.
În trecut găseam aceasta liniște în temple, când ceream universului să sădească în mine o permanentă sensibilitate pentru divin. Spun temple, pentru că la început au fost bisericile, apoi sălile de yoga și meditație, apoi sinagogile, apoi moscheile, apoi templele budiste, apoi templul Bahai, mai nou foșnetul frunzelor, marea, cerul deșertului, Luna sau ochii unui rac pe care l-am eliberat într-un canal. Nevoia templului se dizolvă, cu fiecare centimentru nou acoperit de liniște în interiorul meu, iar în locul ei apare reflecția esenței divine. Aceea esență ce poate fi intuită doar prin lipsa îngrădirii și a cărei prezență nu cere nicio jertfă, sau în niciun caz o jertfă de sânge. Dacă am sacrificat totuși ceva pentru această liniște, au fost propriile-mi umbre. În mod paradoxal, sacrificarea lor nu a presupus o suprimare, ci o împăcare cu sinele, o abandonare spre tot ceea ce pentru mulți ani am perceput ca fiind umbră a sufletului meu.
Liniștea despre care vorbesc am găsit-o în pauza dintre gânduri, în momentul în care zgomotul interior s-a topit. Are însă o prezență sensibilă, ca un impuls, pe care acum o port umilă cu mine. Pentru a ajunge s-o cunosc sau s-o induc a trebuit să învăț să-mi observ gândurile, să le accept, dar să înțeleg că sunt trecătoare și nu toate au tâlc sau îmi servesc. Pentru a le înțelege a trebuit sa mă dedic ritualului ascultării. Unii numesc acest ritual meditație, altii rugăciune. Diferența este că în meditație nu ceri nimic. Doar ești prezent, însă într-un mod activ, pentru că te asculți, te observi cu compasiune și devii din ce în ce mai curios. Oare pot deveni tăcere?!
În fiecare seară și dimineată, acord gândurilor mele cincisprezece minute, cât și alte câteva minute la sfârșitul fiecarei ședințe de yoga sau sesiuni de alergat în parc. Mă așez lângă fereastră, dacă sunt acasă, sau pe o bancă, dacă sunt în parc, și mă conectez la aceea liniște interioară pe care o simt ca fiind originar pură, ideală, infinită.
Isabela Iorga
Bineînțeles, drumul spre această liniște este străbătut de mii de gânduri, pe care le ascult, le observ, le accept, fac exerciții de respirație și mă odihnesc în pauza dintre ele. Așa am învățat că „ele” devin gălăgioase doar atunci când nu primesc atenția așteptată, când uit să le privesc, să le mulțumesc și să le mărturisesc dragostea mea necondiționată. Cu trecerea anilor, prin acest ritual prin care mă încarc și pe care îl dedic apoi cunoscuților, celor ce trec prin situații dificile, sau pur si simplu străinilor, am învățat să fiu recunoscătoare pentru că sunt aici și că respir.
Sună simplu. Dar nu este sau nu este pentru unii dintre noi. Foarte mulți oameni îmi spun că nu se pot rupe de rutina cotidiană, că nu au timp să mediteze, că le este teamă să se asculte, că nu are sens, că nu sunt religioși, că nu cred în latura spirituală a vieții, că au nevoie de stres ca să simtă că există, că întregul exercițiu pare o dovadă de egocentrism.
În mod cert, acest demers este unul personal și voluntar, ce nu poate fi impus sau obținut prin constrângere. Trebuie să existe un imbold natural sau o chemare spre găsirea acestei liniști interioare. Însă merită încercat. Personal, prin acest act de ascultare, am descoperit un nou soi de libertate, anume libertatea de-a fi prezentă în moment și nu pierdută printre proiecții în viitor sau impresii despre trecut. Iar această libertate mi-a adus liniștea, aceea liniște care mă ajută să fiu fericită cu mine, cu ce am, sau ceea ce sunt.
Mai mult, cu timpul am învățat că „a-ți iubi aproapele așa cum te iubești pe tine”, trebuie să înceapă cu a te iubi pe tine. Iar a te iubi pe tine nu poate fi un demers superficial, ci unul de profuzime, care începe atunci când te accepți și când te hotărăști să te asculți.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
