Urc. De ceva vreme tot urc. Urc în mine. Mai ales în mine. O vreme am tot coborât. O coborâre care acum privind retrospectiv nu părea a fi amortizată de nimic. Însă direcția s-a schimbat. De la o vreme, nu chiar demult, încerc urcarea. De-aici, de la acest etaj al altui fel de noroc, pe care m-am așezat acum să locuiesc, caut. Și, într-o zi, s-au potrivit secvențial, vremurile cu timpurile și cu ceasurile.
Mă uit. Hotărăsc să rămân. Mă duc mai în față. În primele rânduri. Parcă am primit o anumită întorsătură a lucrurilor. Am tras aer în piept, am inhalat suflul cel reavăn. Aici erai. Doi ochi căprui. În locul ăsta? Dar, ce-are locul ăsta? Sala de conferințe a unui hotel de multe stele. Dumnezeu e peste tot, îmi spun. Nu te preface că ai uitat, mă dojenesc. Plec. Pornesc spre ei, cumva. Mă trag fără măcar să crâcnesc emoțiile mele, câinii-mei-de-vânătoare, cum îmi place mie să le spun. Nu le poate struni nimeni.
Și la ce bun le-ar struni? Când ele s-au născut dintr-o aiuritoare și de neexplicat combinație dintre toate decorurile mele interioare, în căutarea altor culori care să-mi dibuiască lumea.
El face un pas cu mine. Pornim. Agățați unul de altul ca de propria existență. Ne așezăm sufletul unul pe umărul celuilat. Poftim cartea mea de vizita, zic eu! Dar, e complet alba, nu scrie niciun nume, zice el. Simt aici doar amprentele tale. Și nu e de-ajuns? E frumos. Parcă suntem într-o curtea a unei biserici tainice. Acolo, în hotel, simteam prezența unei tainice grădini. Ne umplem de pace. Privindu-ne. Ce pace! Albastră. Albastrul unei Mări Sufletești. Mă uit din nou la mine, a nu-știu-câta-oară în oglinda din celălalt. Din el.
The dance of butterflies, Elena Kotliarker
Vorbesc mult. Mă și bâlbâi. Apoi izbucnesc într-un râs copilăresc. Îmi spun: lasă, că doar așa mă mai întâlnesc cu fetița din mine. Copilo! Ce-ai mai crescut! Curaj! îmi spune ea, copila. Și el este tot un băietan. Uneori crede că nu, dar și el știe că e așa! Vorbesc cu el într-o limbă pe care o știam demult, dar o vorbisem puțin. Am mai vorbit-o odată cu un bărbat cu care am călătorit într-un tren, cu care am străbătut patru ore de drum într-o zi fierbinte de august. Nu, nu am practicat-o apoi. Amândoi o știam. Ne plăcea limba noastră de Doi. Ce proaspeți suntem într-ale noastre.
Har și dar. Primite în același timp. Măcar de-am ști să le folosim. Oare o să greșesc?
Mă străfulgera un gând nechemat, care se plimba parcă prin aer doar pentru mine, precum un fluture rar, superb, pe care vreau să-l eliberez, privindu-l pe furiș.
Poate o să greșesc. Iar. A câta oară? Zâmbesc. Răsuflu usurată. La urma urmei, va fi greșeala mea și doar a mea. Așa cum și bucuria tot doar a mea este. Totul se petrece și de data asta sub ochii mei. Martori. Larg deschiși. Sau, nici nu știu, poate larg închiși, de îndrăgosteală. Răsuflu puternic. Trag aer în piept. Am aer în piept. Răsuflu puternic lângă un om. E totuși alt om. E altceva. Împart cu el flacăra. O ia. O dă mai departe. Mie. Flacăra e din nou la mine. Lumina cade ușor-ușor pe pământ. Unde altundeva? Bine ai venit la temelia unde m-ai găsit. Aici erai. Nu e întrebare, e doar răspuns.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.