În noaptea în care s-a născut Annemarie a nins. Asta după ce ziua fuseseră 30 de grade. Era 23 mai 1908. Trebuie că destinul i s-a scris clar, de la începuturi. Toată viața ei s-a desfășurat sub steaua contrariilor.
”Era ea însăși propria sa dramă. Era contrariul a ceea ce aștepta de la o elvețiancă aritstrocrată și bogată. Toată lumea dorea poze cu ea, pentru că era foarte frumoasă. Eu am spus mereu ca semăna cu Arhanghelul Gabriel. Era ca o opera de artă”, așa și-o amintește Marianne Breslauer pe Annemarie Schwarzenbach.
Era o frumusețe androgină căreia nu îi puteai rezista. Frumoasă și talentată, a căutat până la moarte aprobarea și dragostea mamei ei. Nu a obținut-o nici măcar după ce a murit, pentru că, în acel moment, mama și bunica ei au încercat să îi pună sub tăcere întreaga viața distrugând documente prețioase: însemnări, scrisori și jurnale intime. Deși scriitoare prolifică, jurnalist și fotograf talentat, Annemarie a fost considerată stigmatul familiei sale, fiind renegată pentru opțiunile politice și pentru că era lesbiană, deși mama ei, lesbiană declarată, își trăia povestea de iubire de față cu soțul său.
Dar întreaga ei viață e o poveste care pare ireală. Greu de crezut că un om a putut suporta atâta durere: ”Niciun editor nu ar publica povestea vieții ei, crezând că nu e reală. A trăit atâtea. Și credeți-mă, e totul adevărat”, spune despre mătușa sa istoricul Alexis Schwarzenbach, prezent la celebrarea a 100 de ani de la nașterea scriitoarei. Tot în cadrul acestui eveniment, nepotul scriitoarei a declarat că târziu a aflat despre Annemarie: ”Am descoperit singur o carte de-a ei. Atunci m-am dus la bunica și i-am spus că nu știam de faptul că bunicul avea o soră ce era scriitoare. Iar ea mi-a spus că, într-adevăr, era scriitoare, și lesbiană, și dependentă de morfină”.
Annemarie s-a născut în Horgen, lângă Zurich, iar familia ei era una dintre cele mai bogate din Elveția. Tatăl ei, magnat în industria textilelor, iar mama sa fiica Generalului Wille, care va deveni Șeful Armatei. Annemarie a vrut să fie pe rând general, apoi pianist și apoi dansatoare. Până la urmă s-a înscris la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din Zurich, unde și-a luat și doctoratul, iar la 23 de ani avea deja publicată prima carte – Freunde um Bernhard.
Tânăra a încercat, de-a lungul scurtei sale existențe, să se împace cu ea însăși. Nu a reușit. A fugit mereu în lumi străine. Pe de o parte dorind să își găsească liniștea. Pe de alta, singurătatea o inspira: ”Singurătatea este una din marile teme ale operei sale. Era ca și cum se simțea obligată să se piardă în lume și mai ales în lumi necunoscute. Unde nu cunoștea nimic și pe nimeni și totul era diferit. Asta spre deosebire de Klaus Mann care, la rândul lui, scria și el despre singurătate, dar o descria dintr-o cameră de hotel” spune despre Annemarie Schwarzenbach biografa Areti Georgiadou.
1933
Klaus și Erika Mann, copiii scriitorului Thomas Mann, au fost cei care au marcat iremediabil existența personală și profesională a lui Annemarie, care s-a îndrăgostit pe viață de Erika. Dar, ca mai toate, poveștile de dragoste ale lui Annemarie, și aceasta s-a terminat destul de repede: ”Annemarie cerea foarte mult și drogurile aveau și ele impactul lor în desfășurarea poveștilor ei de dragoste. Aceasta a fost o mare diferență între ea și mama sa, chiar adacă amândouă erau lesbiene. Cea din urmă a avut numai relații de lungă durată”, povestește Alexis Schwarzenbach.
Cu Erika Mann, Veneția, 1932
Annemarie și Erika se întâlnesc în 1930, când scriitoare elvețiană merge la Berlin. Annemarie e fascinată de Erika, o femeie hotărâtă, fermă, încrezătoare în forțele proprii. Adică tot ceea ce lui Annemarie îi lipsea. După ce relația lor se termină, scriitoarea rămâne la Berlin, unde se apropie de Klaus, fratele Erikăi. El e cel care îi oferă pentru prima oară morfină, drogul de care va fi dependentă toată viața ei: ”Trăia periculos. Bea prea mult. Niciodată nu se ducea să doarmă înainte de răsărit”, spune un prieten vorbind despre viața pe care scriitoarea o ducea la Berlin.
Copiii Mann erau luptători ardenți și activi împotriva regimului nazist ce tocmai lua viață. Annemarie li se alătură, în ciuda dorinței părinților ei, care erau de partea regimului. În 1934, mai mult din dorința de a-i face pe plac Erikăi Mann, Annemarie ia o poziție oficială împotriva lui Hitler, publicând mai multe articole. E momentul în care părinții o reneagă pentru prima oară. Annemarie încearcă să se împace cu această situație, dar nu reușește. Perioada Belle Epoque se terminase. Berlinul boem în care ea trăise și crezuse, dispărea, din cauza regimului nazist. Valorile se inversau. Annemarie simțea că nu își mai găsește locul. La scurt timp are prima tentativă de suicid.
Zürich, 1934, foto: Marianne Breslauer
După ce își revine, începe periplul prin străinătate. Pleacă împreună cu Klaus în Italia, Franța și Scandinavia. În 1933, o cunoaște pe fotografa Marianne Breslauer, care spunea despre Annemarie că ”era cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem”. Ea îi face faimoasa poză care va face înconjurul lumii. Împreună pleacă în Spania. Annemarie scria, iar Marianne făcea poze. Colaborarea lor a fost prolifică. Dar odată întoarse în Germania, li se spune că nu pot publica nici articolele, nici pozele, din cauza faptului că Annemarie era deja o paria. Așa că, toată munca lor se duce pe apa sâmbetei.
Într-un mod ciudat, Annemarie încearcă o reconciliere cu ea însăși și cu familia ei. Îi propune lui Klaus Mann, deși el însuși homosexual, să se căsătorească. Propunerea ei nu se finalizeaza în niciun fel. Ideea pare să o obsedeze. Probabil dintr-un sentiment de vină față de mama ei. Dorea, în acest fel, să fie la înălțimea așteptărilor familiei. Astfel, în 1935, îl cunoaște în Persia pe diplomatul francez Claude Carac, și el homosexual, și, după numai câteva săptămâni de la prima întâlnire, se căsătoresc: ”Ceea ce am avut a fost real. Sentimentele noastre erau autentice. Cel puțin eu așa am simțit mereu”, declară Claude. S-a născut astfel un conflict între natura ei și ceea ce dorea să pară. Așa cum era și de așteptat, ținând cont de labilitatea scriitoarei, s-a declanșat nevroza. Annemarie a început să ia din nou morfină.
Iulie 1939 – Annemarie pleacă împreună cu etnologul Ella Maillart în Afganistan via Istanbul, într-un mic Ford.
Fuge din nou, încercând să o ia de la capăt. Biată ființă. Nu știa că nu scapi de tine oriunde ai fugi. Așa că pleacă în Afghanistan cu etnologul Ella Maillart. Au o poveste de dragoste tumultuoasă și scurtă, pentru că Ella, o femeie hotărâtă, cu capul pe umeri și obiective clare, nu mai suportă labilitatea și dependența lui Annemarie, care se legase de ea cu disperare. La asta se adăuga dependența de morfină. Văzând că nu are nicio șansă de o ajuta să renunțe le droguri, Ella pleacă.
Vor continua să își scrie până la moartea lui Annemarie: ”Annemarie nu e bine. Mă privește cu niște ochi triști, ai omului care nu știe cum să facă pentru a trăi. A din nou dependentă de morfină. Fața ei are o culoare cadaverică. E pierdută într-o lume la care eu nu am acces”, scrie Ella Maillart în jurnalul ei.
1937
Urmează călătoria la New York, unde se reîntâlnește cu Erika. Flacăra se reaprinde. Annemarie începe să scrie și se declară de partea celor oprimați, în special a oamenilor de culoare. Le ia apărarea și le susține drepturile, vorbind despre necesitatea înființării sindicatelor care să-i ajute pe acești oameni. Astfel ajunge să aibă acces în cartiere în care puțini oameni albi puteau. Face fotoreportaje și descrie cu acuratețe viața mizerabilă și săracă la care erau condamnați negrii.
Aici se îndrăgostește de ea scriitoarea Carson McCullers, dar Annemarie nu simte nimic pentru ea, fiind îndrăgostită nebunește de Erika. Și nici nu dorește să o amăgească pe scriitoarea de 23 ani, știind că o relație în care doar unul iubește nu are niciun viitor. Carson îi dedică romanul Reflections in a Golden Eye.
Dar pentru că nu putea fi singură, Annemarie începe o relație cu baroana Margot von Opel. Asta și activitatea ei jurnalistică prin care ia partea oamenilor de culoare, duc la o nouă ciocnire cu familia ei. Fratele său, care se afla deja la New York, ocupându-se de afacerile familiei din State, scrie într-o scrisoare către tatăl său că el nu poate face nimic pentru a o ajuta pe sora lui. Oricum ea o va lua mereu de la capăt. Se arată de asemenea foarte intrigat de viața ”destrăbălată” pe care Annemarie o duce acolo.
“Beau visage d’ange inconsolable” (Roger Martin du Gard) sau “L’ange dévasté” (Thomas Mann)
În acest context Annemarie are o nouă cădere. Poate cea mai gravă. E internată la psihiatrie. I se propune să fie externată doar dacă părăsește Statele Unite. Acceptă. Se întoarce acasă, unde speră să găsească înțelegere și iubire. Are parte de respingere. Mama ei o alungă, deși Annemarie era într-o depresie gravă, dependentă de morfină și nespus de singură. Tânăra se retrage la St. Moritz. Avea 34 de ani când, încercând să meargă pe bicicletă fără mâini, cade, se lovește la cap și moare după câteva săptămâni. Moarte stupidă? Nicidecum. O chemase de atâtea ori. A planat mereu deasupra ei. Dar a fost îngăduitoare și a luat-o când Annemarie avea un moment de pace. Unul dintre puținele.
În 2000, s-a făcut un documentar despre Annemarie…
Iar mai jos găsiți un album foto făcut de un admirator.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
