Baia mea a început din ce în ce mai mult să semene cu naționala Franței, în sensul că obiectele mele reuşesc să prindă prima reprezentativă a polițelor şi a rafturilor în competiția acerbă cu lucrurile femeilor mai rar decât reuşesc atacanții cu sânge galic să asculte Marseieza în detrimentul francezilor cu păr creț, piele tuciurie şi spatele cât un dulap cu uşile deschise.
Nu am nimic fundamental împotriva faptului de a mă spăla ocazional pe păr cu balsam, deşi, la cât de scurt am firul, clăbucul se obține în context cu oarecare dificultate şi nici nu consider că miresmele florale pot cauza poziției si echilibrului dinamic testicular. Pentru mine un prosop va fi eligibil în funcție de apropierea de mâna mea şi nu de textură, model sau culoare şi nu există vreun risc să stric vreodată cuiva vreo cotonetă, bețigaş auricular sau perie de tălpi din colecțiile expuse prin baia mea.
Ce mă depăşeşte nu este nimic din toate acestea şi nici varietatea incredibilă de obiecte, flacoane, bureți, bureței, cutii, cutiuțe, lame si absorbante. La urma urmei ele sunt două şi însumat probabil că petrec prin baie mai mult timp decât petrec eu în casă. Nici ignoranța mea privind proveniența şi apartenența fiecărui obiect în parte nu mă preocupă, câtă vreme nu poate fi confundat cu unul din ale mele.
Ceea ce mă îngrijorează şi mă bulversează este numărul mare de lucruri cu aspect şi destinație aparent similare răspândite prin baia mea ca o mână de emigranți ilegali mexicani în căutarea unui loc de muncă. Răzătoarele de exemplu sunt înşirate ca nişte cai extenuați cu coamă ciclamen printre Gilleturile mele sugerând fie că femeile folosesc câte una nouă pentru fiecare smoc crescut inadecvat, fie că de fapt nevasta şi fiica mea sunt nişte vârcolăcițe încercând să păstreze aparențele. Şampoanele se acumulează cu voracitatea unor bibani adulmecând mămăliga şi epoca în care o familie folosea un singur gel de duş a intrat de mult în negura istoriei.
Mă uit cu milă la lucrurile mele, mai izolate şi mai stinghere decât sunt bărboşii la o şcoală de asistente medicale şi îmbărbătez din priviri pe decana de vârstă a răzătoarelor, aparatul meu de bărbierit. Îmi exprim respectul şi compătimirea pentru periuța mea de dinți pierdută în rozul consoartelor ei din jur, încerc să dibui prin pipăire apa mea de toaletă, pitită dupa un braț de flacoane cu denumiri, utilitate şi etichete neclare şi îmbărbătez unghiera mea să suporte batjocura şi atitudinea de aristocrate a forfecuțelor şi pilelor din jur.
O singură consolare mă mai animă.
Cum o fi oare la cei care au acasă un harem?
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
