Îi văd uneori. Ea scundă, el mai înalt. Haine de-o vârstă cu ei, pielea și umbra asemenea. Calcă domol, oprind parcă secundele în loc, aplecați de viață, mână-n mână. Ea vorbește… de fapt șușotește ușor în jos, el zâmbește senin, privind înainte. Încă mai au ceva să-și spună, îmi zic, iar el o sprijină cu brațul și zâmbetul ca mai demult.
Prin comparație cu ei, aprigă mi se mai pare tinerețea. Timpul nu pare nicicând destul, capătul pare prea aproape, bucuria, zâmbetul și liniștea par obligatorii, nicidecum atât de firești. Când îi văd mă mai așez, respir mai rar, găsesc sens, mă dumiresc. Mă-ntreb ce trebuie să simți și ce să te lege atât de tare încât să rămâi acolo alb cu sufletul de la-nceput. Atât de firești în gesturi și atât de întregi, că nu-mi pot închipui c-au iubit câte un foc de paie, c-au plâns, certat, avut nedumeriri și drumuri cotite. S-o fi supărat ea pe absența și liniștea lui?! O fi înțeles-o el când nici ea nu se mai înțelegea?! S-or fi strâns în brațe până la confuzia șocurilor apexiene? Care ești tu? Care sunt eu?
O femeie dragă, cu părul alb mi-a mărturisit că nu se vede bătrână nici o clipă, iar pe omul drag și mai puțin. Înțeleg împreună c-a trecut timpul privindu-și fotografiile, în realitate, însă, se simt ca atunci când ea, studentă, el la fel, într-un exces de iubire și gelozie de femeie tânără, îi aruncă hainele domnului iubit pe geam. Ce-i drept, când povestea i le așeza senină pe umerașe. A simțit el pesemne că numai așa femeie aprigă te poate iubi și vrea până la capăt.
Altădată, într-o dimineață rece de primăvară, un el și ea ninși de vreme, urcă în troleu. Ea coboară la prima, sfătuită să aibă grijă la coborâre și cum merge pe drum către casă. Grijuliul e apostrofat cu un Lasă-mă, dragă, pe mine, tu să ai grijă de tine și vezi să nu cumperi prima salată de la tarabă. O iei, te uiți, o scuturi, rupi o frunză… așa vezi cât e de proaspătă! Sunt convinsă că domnul a pierdut numărul lecțiilor despre prospețimea salatei, dar pare să-i fie drag s-o asculte de fiecară dată, după blândețea și zâmbetul ce-i însoțesc mișcarea afirmativă a capului.
O fi înțeles-o el când nici ea nu se mai înțelegea?! S-o fi supărat ea pe absența și liniștea lui?! S-or fi strâns în brațe până la confuzia șocurilor apexiene? Care ești tu? Care sunt eu?
Îmi pare că ei au aflat forma și măsura zilelor, că tot ce-au simțit nu s-a risipit , ba a prins și contur, c-au așezat secundă pe secundă și-au construit timpul. Îmi pare că și-au ascuțit simțurile de vreme ce-și simt sufletul în palme. Să-i întreb ori s-aștept?
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
