Unele evenimente ale săptămânii mi-au aratat că pentru unele din persoanele din jurul meu există o dificultate la una din funcţiile de bază ale creierului uman, respectiv decelarea prostiei şi recunoaşterea prostănacilor. Este adevărat că, din punctul acesta de vedere, trăim o lume complexă. Prostul secolului XXI are adesea diplomă, uneori titluri, de obicei funcţie de conducere şi o anumită rezilienţă în a-şi asuma extrovertit mica lacună pe care o resimte atunci când neuronii săi încearcă să se coordoneze spre un obiectiv gnostic. Internetul şi reţelele de socializare ne-au demonstrat în plus şi că nu există graniţe si vămi pentru prostie, iar televiziunea la rândul ei ne exemplifică permanent cum prostia în sine nu poate fi un impediment pentru cariere de succes implicând prestaţii publice, într-un proces permanent de reproducere şi multiplicare exponenţială a neroziei. Cu toate acestea, există momente în viaţă în care recunoaşterea prostovanului este cu particularitate importantă. Fie că este vorba de mersul la vot, de alegerea medicului curant, a mecanicului sau a consilierului financiar, de efortul comun de pregătire pentru o inspecţie sau de o decizie în sfera matrimonială, nerecunoaşterea la timp a semnelor de tâmpenie poate rezulta în ani de enervare până la terminarea mandatului tolomacului ales, pierderi financiare regulate explicate prin bâlbâieli, sau condamnarea pe viaţă alături de un/o cretin(ă), cu riscul de a genera la propriu cretinaşi micuti, haioşi, dar cu privirea bovină a tatei sau a mamei.
În acest context, ca un om trecut prin unele dintre acestea, doresc să vă ajut cu un mic îndreptar a semnelor şi simptomelor de bază ale prostiei.
În primul rând, aş atrage atenţia asupra fuduliei. La prostănac energia nervoasă, atâta câtă este, de obicei este mobilizată strict pentru apărarea mândriei personale, care la imbecil ia forma autoconfirmării permanente a bonităţii faptelor şi comportamentului, agresate permanent de realităţile din jur. Pentru că tăntălăul, în adâncul concav al minţii lui rarefiate ştie că este de fapt prostănac şi că nu ar rezista la o argumentaţie mai mult decât rezistă Goian la un duel unu la unu cu Suarez, aşa că el simplifică tot acest proces şi reacţionează prompt şi exagerat de la primul semn de controversă, de la prima contrazicere şi de la primul contraargument. Din păcate, faţă de cortex, sistemul limbic al subiectului este suficient de dezvoltat şi de performant pentru a elibera mânie şi neplăcere aşa că prostul tipic umblă prin viaţă îmbufnat şi capabil de ceartă şi conflicte perpetue, fiind astfel eligibil pentru oricare din posturile de prezentator de talk show sau comentator politic.
“Văd oameni proști… sunt peste tot… umblă ca toți ceilalți… nici măcar nu știu că sunt proști.”
În al doilea rând, o caracteristică de bază a nătângului este absenţa completă a simţului umorului. Acesta necesită mult prea mult – de la capacitatea ca mintea subiectului să sesizeze ineditul, să facă comparatii, şi să prindă idea până la disponibilitatea sufletului de a se bucura de el, procese care în cazul moronului ar putea necesita implicarea întregii mase neuronale din dotare, inclusive a celei vegetative. Ca atare probabil că un bulumac tipic ar înţelege glumele altora numai cu preţul relaxării sfincteriene. Aşa că, reacția lui tipică la umor este mult mai prozaică şi relativ caracteristică, de persoană jignită, apatică şi aparent superioară, omul fiind de fapt mai interesat să îşi aducă aminte de unde îl cunoaşte el pe Bulă decât să se lupte cu vreo poantă.
În al treilea rând, prostul nu este o persoana capabilă de tăcere. Dacă ar înţelege că în bezna artificială a tăcerii prostia devine indistinctă, dacă i s-ar fi spus că în somn prostul şi deşteptul par la fel, prostul nu ar mai fi atât de prost. Aşa că, distinctiv, prostănacul vorbeşte; exprimă idei; învaţă pe alţii; convoacă şedinţe şi le conduce; explică, trasează, stabileşte obiective. Audienţa ascultă cu urechile pline de sânge nefiind capabilă să surprindă în discurs vreuna din pauzele obisnuite dintre două idei sau de după vreo concluzie, ca să-l trimită la culcare.
În fine, prostul modern, ca proştii dintotdeauna de altfel, este o persoană extrem de împăcată cu sine. Fliozofia lui de viaţă este liniară şi simplă, bazându-se pe output-ul extern al religiei, al intoleranţei faţă de nou şi de atipic şi alergie avansată faţă de nonconvenţional ca singura mentalitate ce poate musti din masa neuronală aflată în semiapoptoză. Ca urmare, prostănacul este în esenţa lui incapabil de revelaţii, de revoluţii şi de schimbare, continuând să creadă, să ştie şi să facă aceleaşi lucruri pe care cândva, cineva l-a dresat că trebuie să le creadă şi să le facă.
Într-o lume cinstită prostul ar trebui să poarte nas roşu, pantofi cu franjuri şi culori distinctive. Având în vedere că asta nu se întâmplă încă este treaba noastră, a celorlalţi, să îl identificăm şi îmi place să cred că prin acest îndrumar îmi aduc contribuţia proprie.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
