Uneori mă înfurii pe oameni rău de tot, mai precis pe români căci pe ei îi văd toată ziua, cu ei trăiesc. Ultima oară când m-am enervat, îmi venea oarecum să îi blestem, așa că mi-a venit instant în minte o înjurătură de-a bunică-mii: Călca-te-ar nevoia! Niciodată n-am înțeles-o și nici nu m-am chinuit să o interpretez, dar de data asta am folosit-o la adresa tuturor românilor care nu au decât nevoi de bază, sperând că blestemul meu îi va ajunge și, brusc și dintr-odată, vor da nevoile superioare peste ei.
Am trait câțiva ani în comunism: luam pâine cu cartela, maică-mea gătea ca o nebună ca să avem noi ce mânca, ne stresa apoi să mâncăm tot din farfurie, ne bătea la cap să luăm note mari ca să ne facem un rost în viață, cărau apă din beci până la etajul trei, fierbeau scutecele lui frate-miu.
Au trecut 25 de ani și am rămas cu aceleași preocupări: să umplem coșul la supermarket, să întrebăm la grădiniță cât și ce a mâncat copilul, să stresăm copilul să ia note mari ce nu au cum să îl ajute în lumea de peste 20 de ani, să cumpărăm cârpe drăguțe pe care le purtăm perioade scurte de timp și gata.
Psihologie? Niște șarlatani care se joacă cu creierul tău. Inteligență emoțională? O fiță. Parenting? Uite ce bine am crescut eu fără ca ai mei să meargă la cursuri de parenting, ba mai mult niște bătăi nu mi-au stricat!
Iar m-am înfuriat. M-am înfuriat pentru că am nevoie să contribui la îmbogățirea vieții, am nevoie să îmi îndeplinesc visurile , am nevoie de apreciere, am nevoie de comuniune, am nevoie de sens. Am o listă întreagă de nevoi de îndeplinit. Eu și orice om de pe Pământ. Cică așa funcționăm. Observăm ceva, apoi simțim ceva pentru că avem o nevoie de îndeplinit. Povestea asta se numește comunicare non-violentă (violență nu înseamnă doar pumni și palme) și a fost scrisă de Marshall Rosenberg. O recomand cu căldură, e cu happy-end.
Nevoile de bază sunt doar câteva, dar pentru a evolua ca specie, pentru a trăi mai frumos, avem de îndeplinit nevoile superioare și avem de îngrijit nevoile celorlalți.
Săptămâna trecută am ținut un workshop cu copii de clasa a X-a de la unul dintre cele mai bune licee din Brașov. Jumătate dintre ei nu au știut să îmi zică o calitate a lor, iar la defecte pe care le posedă, un băiat mi-a răspuns: Că exist. Probabil profesorii lor îi critică pentru că pot mai mult. Probabil părinții lor le dau de mâncare, îi îmbracă, îi trimit la liceu, au grijă să își facă temele, se zbat să le cumpere un apartament. Și mai departe? Cine are grijă de celelalte nevoi ale lor? Cine îi ascultă cu empatie? Cine îi acceptă necondiționat? Cine le oferă iubire, înțelegere, respect?
Ne mirăm apoi că adolescenții conduc ca nebunii și omoară oameni, că medicii din spitale nu au suflet, că tinerii din ziua de azi nu știu ce este ăla respect. Noi îi creștem așa: acceptând ca învățătoarea să urle la ei, minimizându-le fricile și problemele, tratându-i fără respect, refuzând să evoluăm.
Haideți să nu mai judecăm, ci să vedem în spatele comportamentelor nevoi neîmplinite! Haideți să ascultăm cu empatie, fără să dăm de fiecare dată sfaturi! Haideți să ne uităm sincer la noi, să acceptăm că nu am crescut chiar așa de bine, dar să găsim moduri în care ne schimbăm sau ne acceptăm! Haideți să recunoaștem că unii știu mai multe decât noi despre oameni! Se numesc psihologi, psihoterapeuți, coach-i. Haideți să ne creștem copiii mai bine decât am fost noi crescuți!
Haideți să avem grijă de toate nevoile noastre pentru ca apoi să ne îngrijim de ale celorlalți!
Pe Daiana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
