Nasol! Parol că e nasol. De parcă n-aţi simţi şi voi pe piele tăbăcite ale sufletelor voastre. Şi e nasol chit că majoritatea se simte minunat aşa cum e, dar bombăne pe la colţuri când dă de greu. Şi poate ar fi fost cazul ca majoritatea, în care de astă-dată mă includ, să fi avut bob zăbavă în a cugeta ce mai e să fii român după publicarea rezultatelor finale ale studiului despre români şi ce-o mai fi însemnând asta. Cercetarea a fost făcută de Daniel David, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Babeş-Bolyai. El a refăcut practic, după 100 de ani cercetarea lui Rădulescu Motru, sperând probabil că după atâtea încercări la care ne-a supus istoria ca naţie vom fi devenit mai buni. Şi deşi mass-media a vuit copios vreo lună de zile pe tema acestui studiu, rezultatele sale n-au reuşit să creeze nici o reacţie consistentă între români, nici să aducă la lumină vreun set de măsuri care să corecteze năravurile cele urâte pe care le purtăm cu fală-n lume, noi, viteaza naţiune, de la ai noştri bravi strămoşi.
Pe scurt, rezultatele spun că suntem: labili emoţional, egoişti, cu spirit de turmă, fără spirit civic, nu ne interesează nici un alt „aproape” dacă nu e undeva până la maxim membru al familiei noastre, colectivişti în sensul că ne enervează ieşitul din rând, dar cerşind puterea mimând sacrificiul de sine. Nu suntem capabili să ieşim de sub papucul puterii, suntem obedienţi pentru că nu ne îndoim de nimic din ce auzim din partea puterii, totuşi, în relaţiile dintre noi n-avem încredere în nimeni. Credem în preoţi şi în politicieni, am putea spune parafrazând. Adică în cel mai riscant fel de a crede în cineva. Religia ne e şi înger şi demon, puterea la fel.
Nu muncim pentru a realiza ceva, ci pentru a demonstra ceva. De aceea nu avem o etică clară a muncii. Noi ne realizăm social prin ceea ce facem, nu prin cine şi ce suntem. De unde şi maşinile de lux, epatarea prin decoruri extravagante.
Spre deosebire de străbunicii noştri, nu mai credem că suntem cinstiţi. Şi nici nu ne deranjează că nu suntem. La ce ne-ar folosi, nu-i aşa? Dar mai rău decât atât e că nu ne supără defel să ne chircim sufleteşte urmaşii şi să-i deprindem cu necinstea noastră. Nici măcar pentru ei nu ne gândim la mai mult şi la mai bine. Doar pentru noi. Iadul şi Raiul sunt toate consumabile cumva. Aici şi acum.
Suntem cinici, mizantropi şi deşi nu ieşim din rând, nu ne plac regulile şi nici nu supunem lor prea uşor. Un paradox care ne mână spre implozie. Încet şi sigur. Pentru că nu ne ştim nici respecta şi nici încuraja unii pe alţii, pentru că nu avem încredere în nimeni, decât poate în familie, simţim nevoia să ne dovedim valoarea. Dar la asemenea caractere găunoase întrebarea este: „care valoare”?
Iar aici, la capitolul putere, domnii au să se supere dar dacă aşa au răspuns la chestionar… Se pare că noi, românii, căutăm puterea într-o paradigmă feminină, indiferent de sex. Căutăm consensul, discutăm. Motiv pentru care ne scoatem des ochii, ne insultăm, iar rezultatul este, aţi ghicit – lipsa unei soluţii implementate. Când vine vorba despre leadership, aplicăm cinismul. Respectul ne e străin pentru cei mai buni care ar merita să fie în fruntea noastră. Pendulăm între complexe de inferioritate şi superioritate, într-un stil cultural represiv şi evitativ.
Credem despre noi că suntem buni, darnici, prietenoşi, pâinea lui Dumnezeu? Ei bine, studiul zice că nici vorbă. Nu ne interesează că piere lumea dacă pe cărămida proprie se poate pluti fie şi un minut în plus faţă de vecinul. Suntem hedonişti şi nu ne interesează peste ce anume trecem ca să ne atingem bucuria de moment, nu suntem nici buni în sensul că ne este fix indiferent dacă cei cunoscuţi o duc rău, dar nici independenţi nu suntem. Dar ipocriţi suntem cât încape. Dacă dă bine să părem a avea şi a respecta valorile de mai sus, jucăm teatru instant. Sunt valori sfinte, de suflat lumânări sub ele ca sub icoane. Dar nu vom mişca nici un fir de păr pentru a le şi respecta pe bune. Ne pricepem doar la vorbe.
Şi mai suntem şi oportunişti. Dacă nu ne aduce vreun folos, nici tradiţia nu mai are mamă. O abandonăm pur şi simplu. Bine că suntem dogmatici şi suntem şi mândri de asta. Ce poate fi mai rău de-atât?
Ah, şi ca să nu vă mai las nici un mit în picioare, studiul zice că nici nu suntem mai deştepţi decât americanii, francezii ori italienii, degeaba ne tot dăm în stambă. Dar da, avem potenţialul să fim mai buni, ori mai răi. Problema e că nu ne interesează. Mediul socio-cultural pe care îl construim cu năravurile acestea nu ne permite performanţa. Suntem deci şi fuduli şi mediocri. Cei mai buni dintre noi, dacă vor performanţă, trebuie să plece ca s-o poată atinge.
Credem că dacă suntem indisciplinaţi, ajunge să compensăm prin umor. Serios?! Ce ziceţi de medicul care cu umor vă anunţă că a uitat un tampon murdar în copilul vostru pentru că n-a avut chef să urmeze toate procedurile? Sau ce ziceţi de dentistul care vă zice bancuri despre ştirbi pentru a compensa faptul că v-a extras dintele sănătos? Chiar credeţi că indisciplina se compensează prin umor? Contează? Ce glumă bună, nu?!
Moţ la poveste: apropo, ceilalţi ne văd ca antisociali prin acest fel de a fi. Nu că ar conta, dar parcă totuşi nu-mi venea să sar tocmai peste partea asta. Ştiţi cum zic, o fi locul grădina Maicii Domnului, problema e că grădini mai sunt pe lume, pereţi şi palate la fel. Dar ceea ce face un loc să fie o adevărată grădină sunt oamenii lui. Ei îţi pot face viaţa rai ori iad. Ce fel de Maică o fi, ori ce fel de grădină, mă tot întreb citind studiul?
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
